Angela Tarantino
italienisch
Insomnia
Stau călare
pe locul dintre ziua de ieri și ziua de mîine,
pe iapa asta care nu-mi aparține
mie, nu eu o țesăl
și nu eu o hrănesc.
E străină de mine,
nu-i din oraș
și nu avem amintiri comune,
dar mă ține cu forța pe spatele ei,
al nopții care a trecut
și al zilei care nu prea vrea să vină.
Visul m-a scuipat afară
cu putere
cu ură
ca pe un sîmbure
ca pe un copil nedorit.
Și-am ajuns pe spatele acesta lucios
de pe care alunec
ca de pe o mîzgă,
însă nu cad.
Noaptea se agață de mine,
e o boare cu dinți mici,
îi înfige în piele și acolo rămîne.
Durerea nu e mare, doar continuă.
Tocurile nu înțeapă încă cimentul,
tramvaiele nu taie în felii reci aerul,
faptele zilei de mîine încă se coc,
stau acoperite cu cearceafuri mari de pînză
ca expozițiile nevernisate.
Noaptea, salamul e scos din galantar
și pus la loc tainic.
Lumea și salamurile ei se mută noaptea
altundeva.
La fel prăjiturile, care sînt sufletul meu.
Ar trebui și eu să fiu în altă parte
- trupul o carcasă goală
un galantar golit de cu seară
un recipient pe care nimeni
chiar nimeni
nu vrea să îl fure.
|nsă visul m-a scuipat în afară.
Sînt aici.
|ntre ziua care a fost și cea care va să vină.
Visul m-a scuipat în afară
ca pe un sîmbure tare, amar.
L-am lăsat în pace.
Era un vis urît.
Sau eu eram urîta.
|ntre ziua de ieri și cea de mîine e un spațiu îngust
ca între dulap și perete.
Stau cu spatele
la soarele de ieri,
la frica de ieri,
și cu fața la ceva care încă nu vrea să se deschidă.
Pe aceeași spinare mîzgoasă pînă cînd
tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul
și pornesc.
Aus: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audioproduktion: Literaturwerkstatt Berlin 2012
Insonnia
Io a cavallo
del luogo fra il giorno di ieri e quello di domani,
a cavallo di questa giumenta che non appartiene
a me, non sono io a strigliarla
non sono io a nutrirla.
Mi è estranea,
non è di queste parti
e non abbiamo ricordi in comune,
ma mi trattiene a forza sul suo dorso,
della notte che è passata
e del giorno che sembra non voler venire.
Il sogno mi ha sputato fuori
con forza
con odio
come un nocciolo
come un bambino non voluto.
E sono finita su questo dorso lucido
dal quale scivolo
come sulla melma,
eppure non cado.
La notte si aggrappa a me
è uno zefiro con piccoli denti,
li conficca nella pelle e lì rimane.
Il dolore non è granché, solo continuo.
I tacchi ancora non trafiggono l’asfalto,
i tram non tagliano l’aria a fette gelide,
gli eventi del giorno di domani stanno ancora maturando,
coperti da grandi lenzuola di tela,
esposizioni ancora non inaugurate.
Di notte, il salame viene tolto dalle vetrine
e sistemato in un luogo segreto.
Di notte, il mondo e i suoi salami vanno
da un’altra parte.
Allo stesso modo i dolci, che sono la mia anima.
Anch’io dovrei essere da un’altra parte
il corpo –carcassa vuota
una vetrina svuotata verso sera
un recipiente che nessuno
ma proprio nessuno
vuole rubare.
Eppure il sogno mi ha sputato fuori.
Sono qui.
Fra il giorno che è stato e quello che deve venire
Il sogno mi ha sputato fuori
come un nocciolo duro, amaro.
L’ho lasciato fare.
Era un brutto sogno.
O ero io quella brutta.
Fra il giorno di ieri e quello di domani c’è uno
spazio stretto
come fra l’armadio e la parete.
Io le spalle
al sole di ieri,
alla paura di ieri, e la faccia a qualcosa che ancora non vuole
schiudersi.
Sulla stessa schiena melmosa finché
i tram, i tacchi, i lavoratori non ricevono il
segnale
e si avviano.