Vasile Leac
Când aştepţi faci
Când aştepţi faci
paşi în plus. Vezi un ambalaj, îl ridici, te joci, îl răsuceşti, faci o bărcuţă: scoţi bricheta şi-i dai foc. În jurul tău imaginile sunt abia perceptibile. Eşti setat/sedat. Au trecut 10 min. Eşti pe loc. Singur.
Te joci pe mobil, pun pariu – eşti şi tu unul din milioanele de banali din lumea asta. Dacă eşti mai aşa scoţi rubik-ul şi faci o culoare, două, trei.
Te gândeşti la lecţia de desen din primară; amintirea ta e intensă, pentru că totul se intensifică atunci când aştepţi, încât te apuci (inconştient) să faci forme cu vârful pantofului pe asfalt, plimbi o pietricică sub talpă şi pietricica lasă urme pe asfalt, şi în timpul ăsta te gândeşti la banca ta scrijelită, la liniile pe care le-ai adăugat lângă/peste alte linii în timp ce plictiseala te omora, aşteptai – da, da, fix aşa – să sune de pauză. Unde-i banca ta acum? Acum nu mai sună nimeni.
Alte 10 minute.
Duci ceasul la ochi, pleoapele clipesc peste ácele ceasului – de câte ori clipesc într-un minut? te plimbi în cerc, loveşti cu pantoful, îţi pipăi lucrurile din buzunar: chei, post-it-uri (Post it e istoria ta personală; recunoaşti uşor un corporatist: cămaşă albă, pantaloni negri, închis într-un office, în faţa monitorului decorat cu post-it-uri. Dacă aceste post-it-uri ar fi adunate în plicuri, îndosariate pe douăzeci de ani, am putea citi istoria unui individ, o istorie formată din „trebuie să”. Aceste bilete colorate sunt opera ta, viaţa ta de zi cu zi, viaţa ta de artist), agenda, portofelul cu fotografia preferată; îţi ridici gulerul (gulerul e mereu ridicat când aştepţi), faci cîteva scheme, fiţe de macho blazat, tragi de manşete, te scarpini în urechi (scoţi clei, culoare), ai făcut-o şi de data asta de oaie.
Vine dracu. Pleci.
