Riina Jesmin 

Translator

Am auzit la radio:
mai demult un porc ar fi umblat de jur împrejurul unei case
mâncând fecale de om.
S-ar fi îngrăşat şi-ar fi făcut copii.
Omul ar fi omorât porcul şi l-ar fi mâncat.
După masă iar s-ar fi dus undeva
în tufişul de lângă casă.
Copiii porcului ar fi adulmecat mirosul
şi s-ar fi dus să mănânce acolo în tufiş.
Şi aşa mai departe.

Atunci ar fi devenit clar că istoria este precum o spirală.
Întorcându-se la rădăcini
porcul ar fi luat cu el
o mulţime de unelte complicate
şi cu atitudini mai articulate.

„Aoleu!” „Scuză-mă.”
„Aoleu. Scuză-mă.” „Aoleu!”
„Scuză-mă.” „De ce?”
„Scuză-mă că te-am muşcat.”

„Aoleu, scuză-mă!” „Aoleu!”
„Scuză-mă! Aoleu!”
„Scuză-mă că te-am muşcat,
când ai spus aoleu.”

„Scuză-mă.” „De ce?” „Scuză-mă.”
„Scuză-mă, aoleu!” „De ce?”
„Scuză-mă că am spus aoleu,
când m-ai muşcat.”

„Aoleu!” „Scuză-mă!” „Mă!” „Aoleu!”
„De ce?” „Scuză-mă, aoleu!” „Scuză-mă
câ am cerut scuze,
când ai spus aoleu.”

O mână întoarce pagina,
        cealaltă stă la tâmplă.
Sfârşit de secol. Frig.
        Şi altceva nu se întâmplă.

În lumea asta nu ştie nimeni încă
        să dea răspuns
de ce un foc nemuritor în ochiul muritor
       se-aprinde,

de ce la graniţa dintre rău şi bine
        pupila atât de clară
străluceşte totuşi
        cu o rază atât de neagră,

de ce sunt legate între ele
        spiritul şi puterea
ce fel de cârdăşie este-n fapt
        între gheaţă şi flacără,

oare vânturile au gustul
        biblic de sânge, pentru că
semnu-ntrebării e ca o rană
        pe buzele tuturor celor vii

oare numai asta mai goneşte
        umbrele de pe pământ,
când cineva cu sânge rece face operă de artă
        din strigătul aprins.

O mâna întoarce pagina,
        cealaltă sta la tâmplă.
Sfârşitul secolului. Noapte.
        Încă nimic nu se petrece.

Când totul se sfârşeşte,
        rămâne numai speranţa
că iar va începe ceva la care
        nimeni dintre noi nu se-aşteaptă?

Din gura carafei curge votcă
din gâtul cafetierei curge cafea.
Fierbinţi de-ţi ard gura,
dar durerea întăreşte oasele,
aşa că-ţi face chiar plăcere să te-mpingi prin viaţă,
prin peretele ei de piatră, prin scânduri şi tencuială,
în ciuda faptului că

într-un oraş mic
de pe malul Mării Baltice
grijile sunt aceleaşi
ca-n lumea întreagă.
Cu un şlagăr anost în gură
şi ochii întredeschişi,
lumea se află
pe marginea abisului.

                          Timpul s-a iuţit,
                          anii trec în goană.
                          Mirosul banilor e în aer,
                          bani poţi obţine pentru orice.
                          Binele şi Răul
                          părtinitori
                          se ascund
                          în spatele poporului.

Tu
tragi cuvinte cu cleştele din gură,
vorbeşti despre ceasul morţii, osul din gâtul unui trădător,
despre sânge cinstit faţă de sângele profitorului,
despre copacul vieţii sfânt, furios şi mândru.

Trec zile,
nu le poţi opri.
De sub zăpada topită se iveşte
patria noroioasă.

Toată onoarea sa şi ruşinea,
drumuri înguste şi late.
Se varsă peste ţărmuri
ape adânci şi reci.

În vântul uscat de primăvară
se-nvârtesc focul şi praful.
Revelaţiile vieţii sunt numai
două sau trei la număr.

Eu îmi amintesc ochii
şi nu mai pot să-i uit.
Spiritul sclipeşte prin
crăpătura rămasă în carne.

Fii ca norii de zăpadă, priveşte
Nu au inimă, nu au biografie.
Noiembrie sumbru, brun înnegurează apele.
Plin de pete albe sufletul, istoria.

Auzi, iubirea e o voce zeflemisită care recită
nepăsătoare descântece vechi, ca şi cum ar număra bani.
Cuţitul ei ascuţit taie prin toate ţesuturile,
fără să întrebe, dacă vrei sau nu.

Uită-te la semnele ei ciudate întrebări
la lumina străveche, ultima lumină a serii.
Dacă nu mai ai altceva să-mi trimiţi,
trimite-mi pene negre din aripa îngerului morţii.

Câmpia nordică
promisiunea infinită
zero şi nimic
din cap până-n picioare-n cer

Umbră umedă a pădurilor
gheaţă şi oase roase
lumina primăverii care vine mereu
curent care duce

Val de sânge flori şi seminţe
odată mormânt
odată fluier pe câmpia cu păpădii

Născută bătrână
trăind să fiu tânără

am lucrat în arhivâ
dimineaţa vin la lucru pe-ntuneric
încă n-a sosit nimeni
n-am aprins lumina
în camera cu pereţi groşi
se află în spate rafturi de fier
am stat cu braţele-ncrucişate
m-am uitat pe fereastră
curtea îngustă
clădirea parlamentului
dintr-odată degetele măinii drepte
au simţit ceva cald
m-am speriat
atunci am înţeles
era partea stângă a trupului meu
m-am gândit
e ciudat şi greu de crezut
exist

poate avea 42 de grade
sau 40
poate şi 38
sau 36
poate fi drumul de la Tallinn la Riga
cu Iggy Pop şi David Bowie
cu multe staţii
cu 42 şi 36 de grade
drumul poate fi şi mai lung
până la capătul culoarului sau la etajul doi
prin conductele înguste de la baie
prin care apa roşie nu se scurge
dar toate astea o să vină
după octombrie noiembrie
frig şi gheaţă
durere
durere
toate astea sunt servite pe tavă
în drumul spre tine

nu mă tem de fluturi
nici
nici... nici...
nici
măcar
de buburuze
a anunţat cu voce tare
copila cu scufiţa roşie
într-o dimineaţă în autobuzul din lasnamäe*

tu care născoceşti formule
şi ne faci sa luăm atitudine
dă-ne şi noua curaj
să nu ne temem
de ceea ce ne dorim

-------------------

*Un cartier din Tallinn.

ne naştem în spital
culoare lungi, spălăcite
paşii răsună în linişte
aerul îmbibat cu miros de clor şi medicamente
pereţi impregnaţi de boli
numele noastre sunt înregistrate
totul este sub contol
hârtiile sunt în dosare
dosarele ţinute sub cheie
masa paznicului în faţă intrării
astăzi nimeni nu mai poate
să vină ca să te vadă
îndărătul ferestrei se face întuneric
în spatele spitalului morga

mişcă-ţi picioarele din calea mea
spune femeia de serviciu

O casă pe malul mării
se simte mereu ca o navă
abia sosită la ţărm.

În fiecare noapte cutreieră
oceane infinite,
timpuri şi spaţii.

În jurul ei plutesc stele,
În inimă plănge o vatra
unde nimeni nu face focul.

Precum un căine tănjind după stăpăn,
Casa de pe malul mării
îşi aşteaptă căpitanul.

dacă n-o spun,
o să mor.

dacă recunosc,
o să mă omoare.

o cerule, ce pot face?