Viivi Luik

Dahin gehn die Tage,
nichts hält sie auf.
Aus dem Schnee heraus taut
ein schmutziges Vaterland.

Seine Ehre, seine Schande,
seine schmalen und breiten Wege.
Seine tiefen und kalten Wasser
treten über die Ufer.

Im trockenen Frühlingswind
wirbelt Feuer und Staub.
Nur zwei- oder dreimal bietet
das Leben Offenbarung.

Ich weiß noch die Augen,
sie gehn nicht aus dem Sinn.
Noch den Geist, der durch
den Spalt im Fleisch blitzt.

Trec zile,
nu le poţi opri.
De sub zăpada topită se iveşte
patria noroioasă.

Toată onoarea sa şi ruşinea,
drumuri înguste şi late.
Se varsă peste ţărmuri
ape adânci şi reci.

În vântul uscat de primăvară
se-nvârtesc focul şi praful.
Revelaţiile vieţii sunt numai
două sau trei la număr.

Eu îmi amintesc ochii
şi nu mai pot să-i uit.
Spiritul sclipeşte prin
crăpătura rămasă în carne.