Angela Tarantino 
Translator

on Lyrikline: 5 poems translated

from: romeno to: italiano

Original

Translation

[Sînt femeie]

romeno | Svetlana Cârstean

Sînt femeie,
corpul meu plutește de atîta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică și tăcută.
Sînt o mamă nemiloasă.
care-și îmbrățișează copilul,
pînă la sufocare,
îl face iarăși una cu ea însăși,
ca altădată,
cînd burțile mari erau camere umbroase de odihnă,
erau încăperile bune dinspre stradă,
camerele vacanței veșnice,
fără durere, fără lacrimi,
erau locul acela unde nimeni nu se desparte de nimeni.
Sînt o femeie, adesea urîtă,
corpul meu era ieri o barcă de hîrtie
l-am aruncat în joacă pe suprafața acestei ape,
sperînd să mă ducă departe.
Azi sînt balena ucigașă,
adesea frumoasă,
care-și așteaptă pescarul.

© Svetlana Cârstean
from: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audio production: Literaturwerkstatt Berlin 2012

[Sono donna]

italiano

Sono donna,
da tanto tempo il mio corpo galleggia
sulle vaste acque, bianco come una luce lunare
spudorata e silenziosa.
Sono una madre spietata,
che abbraccia suo figlio
fino a soffocarlo,
fino a renderlo tutt’uno con lei,
come una volta,
quando i capienti grembi erano ombrose camere per riposare,
le stanze migliori che davano sulla strada,
le camere dell’eterna vacanza,
senza dolore, senza lacrime,
erano il luogo dove nessuno si separa da nessu.
Sono una donna, spesso odiosa,
il mio corpo ier i era una barca di carta
per gioco l’ho gettato sulla superficie di quest’acqua,
nella speranza che mi porti lontano.
Oggi sono l’orca assassina,
molte volte bella,
che aspetta il suo pescatore.

Italian translation by Angela Tarantino

Insomnia

romeno | Svetlana Cârstean

Stau călare
pe locul dintre ziua de ieri și ziua de mîine,
pe iapa asta care nu-mi aparține
mie, nu eu o țesăl
și nu eu o hrănesc.
E străină de mine,
nu-i din oraș
și nu avem amintiri comune,
dar mă ține cu forța pe spatele ei,
al nopții care a trecut
și al zilei care nu prea vrea să vină.
Visul m-a scuipat afară
 cu putere
 cu ură
 ca pe un sîmbure
 ca pe un copil nedorit.
Și-am ajuns pe spatele acesta lucios
de pe care alunec
ca de pe o mîzgă,
însă nu cad.
Noaptea se agață de mine,
e o boare cu dinți mici,
îi înfige în piele și acolo rămîne.
Durerea nu e mare, doar continuă.
Tocurile nu înțeapă încă cimentul,
tramvaiele nu taie în felii reci aerul,
faptele zilei de mîine încă se coc,
stau acoperite cu cearceafuri mari de pînză
ca expozițiile nevernisate.

Noaptea, salamul e scos din galantar
și pus la loc tainic.
Lumea și salamurile ei se mută noaptea
altundeva.
La fel prăjiturile, care sînt sufletul meu.
Ar trebui și eu să fiu în altă parte
- trupul o carcasă goală
un galantar golit de cu seară
un recipient pe care nimeni
chiar nimeni
nu vrea să îl fure.

|nsă visul m-a scuipat în afară.
Sînt aici.
|ntre ziua care a fost și cea care va să vină.
Visul m-a scuipat în afară
ca pe un sîmbure tare, amar.
L-am lăsat în pace.
Era un vis urît.
Sau eu eram urîta.
|ntre ziua de ieri și cea de mîine e un spațiu îngust
ca între dulap și perete.
Stau cu spatele
la soarele de ieri,
la frica de ieri,
și cu fața la ceva care încă nu vrea să se deschidă.
Pe aceeași spinare mîzgoasă pînă cînd
tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul
și pornesc.

© Svetlana Cârstean
from: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audio production: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Insonnia

italiano

Io a cavallo
del luogo fra il giorno di ieri e quello di domani,
a cavallo di questa giumenta che non appartiene
a me, non sono io a strigliarla
non sono io a nutrirla.
Mi è estranea,
non è di queste parti
e non abbiamo ricordi in comune,
ma mi trattiene a forza sul suo dorso,
della notte che è passata
e del giorno che sembra non voler venire.
                       Il sogno mi ha sputato fuori
                       con forza
                       con odio
                       come un nocciolo
                       come un bambino non voluto.
E sono finita su questo dorso lucido
dal quale scivolo
come sulla melma,
eppure non cado.
La notte si aggrappa a me
è uno zefiro con piccoli denti,
li conficca nella pelle e lì rimane.
Il dolore non è granché, solo continuo.
I tacchi ancora non trafiggono l’asfalto,
i tram non tagliano l’aria a fette gelide,
gli eventi del giorno di domani stanno ancora maturando,
coperti da grandi lenzuola di tela,
esposizioni ancora non inaugurate.

Di notte, il salame viene tolto dalle vetrine
e sistemato in un luogo segreto.
Di notte, il mondo e i suoi salami vanno
da un’altra parte.
Allo stesso modo i dolci, che sono la mia anima.
Anch’io dovrei essere da un’altra parte
il corpo –carcassa vuota
una vetrina svuotata verso sera
un recipiente che nessuno
ma proprio nessuno
vuole rubare.

Eppure il sogno mi ha sputato fuori.
Sono qui.
Fra il giorno che è stato e quello che deve venire
Il sogno mi ha sputato fuori
come un nocciolo duro, amaro.
L’ho lasciato fare.
Era un brutto sogno.
O ero io quella brutta.
Fra il giorno di ieri e quello di domani c’è uno
spazio stretto
come fra l’armadio e la parete.
Io le spalle
al sole di ieri,
alla paura di ieri, e la faccia a qualcosa che ancora non vuole
schiudersi.
Sulla stessa schiena melmosa finché
i tram, i tacchi, i lavoratori non ricevono il
segnale
e si avviano.

Italian translation by Angela Tarantino

Cine sînt eu

romeno | Svetlana Cârstean

Mă uit la bărbați și mă întreb cine sînt eu.
S-au dus vremurile de demult cînd bunicul meu își punea cizmele și sărea
peste bălțile mari de pe uliță cu mine în spate, pe drumul spre grădiniță.
S-au dus mai ales acele vremuri cînd visam în fiecare seară urît, iar tatăl
meu venea la mine în pat și îmi punea mîna în dreptul stomacului ca să
mă liniștesc și rămînea așa pînă adormeam. Sau chiar mă trezeam cu el
alături dimineața.
S-au dus și timpurile în care tatăl meu mă spăla din cap pînă în picioare,
s-a dus și vremea primei mele vizite la ginecolog, pe care tot cu el am
făcut-o.
S-au dus anii în care învățam cu el tisa, molidul, pinul și bradul.
S-au dus oare definitiv?

© Svetlana Cârstean
from: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audio production: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Chi sono io

italiano

Guardo gli uomini e mi chiedo chi sono io.
Da molto, sono andati i tempi quando mio nonno si metteva gli stivali e
sulla stradella saltava le grandi pozze con me in spalle, andando verso
l’asilo.
Soprattutto sono passati i tempi quando ogni sera sognavo brutte cose, e
mio padre veniva da me a letto e mi posava la mano all’altezza dello
stomaco per calmarmi e rimaneva finché non mi
addormentavo. O addirittura mi svegliavo con lui accanto la mattina.
Sono passati anche i tempi in cui mio padre mi lavava dalla testa ai piedi,
è passato anche il tempo della mia prima visita dal ginecologo, che
sempre con lui ho fatto.
Sono passati gli anni in cui assieme a lui imparavo il tasso, l’abete rosso,
il pino e l’abete.
Che siano passati definitivamente?

Italian translation by Angela Tarantino

Cine am fost eu?

romeno | Svetlana Cârstean

Am fost un băiețel singur căruia într-o zi i s-au împletit codițe și i s-au pus fundițe albastre și bentița de elastic pe cap.

Urechile îi erau roșii și dureroase de la elasticul care-i strîngea cu putere capul și de la pedepsele pe care i le dădea tatăl lui. El îi freca urechile între degetul mare și arătător așa cum ai freca o frunză uscată de mentă sau de busuioc sau o petală de trandafir ca s-o faci pudră și s-o pui la păstrare într-o punguță de hîrtie maro. Urechile ard, se înroșesc ca două petale de trandafir și băiețelul meu aude bine, din ce în ce mai bine, prea bine, pînă departe. Auzul lui se transformă într-un tunel în care sunetele și durerea sînt una și se rostogolesc ca niște mingi grele de plumb.

Am fost un băiețel căruia într-o zi au început să-i crească sînii.

Și astăzi băiețelul trebuie să scrie o compunere. Mîinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subțiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strînge tot mai mult, ajunge cît o sămînță de mac, apoi cu greu se rostogolește pînă la picioarele învățătorului care bat în neștire un ritm în întunericul necunoscut de sub catedră. Acolo cerșește milă. Strigă după ajutor.

Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuși să-ți dau o veste: de azi-dimineață îmi cresc sînii.

© Svetlana Cârstean
from: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audio production: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Chi sono stata io?

italiano

Sono stata un ragazzino solitario al quale un giorno hanno fatto le treccine e messo fiocchi azzurri e la fascia elastica fra i capelli.

Aveva le orecchie rosse e doloranti per l’elastico che gli stringeva con forza la testa e per le punizioni di suo padre. Lui gli sfregava le orecchie fra il pollice e l’indice come quando si sfrega una foglia secca di menta o di basilico o un petalo di rosa per ridurlo in polvere e conservarlo in un sacchetto di carta marrone. Le orecchie bruciano, diventano rosse come due petali di rosa e il mio ragazzino ci sente bene, di bene in meglio, troppo bene, fino in lontananza. Il suo udito si trasforma in un tunnel nel quale i suoni e il dolore sono tutt’uno e rotolano come pesanti palle di piombo.

Sono stato un ragazzino al quale un giorno hanno iniziato a crescere i seni.
E oggi il ragazzino deve scrivere un tema. Le sue mani sanno di plastilina, hanno grandi macchie di inchiostro lungo, le ossa sottili avvolte nella pelle trasparente, la sua anima si rattrappisce sempre più, fino a diventare un seme di papavero, poi a fatica rotola fino ai piedi del maestro che batte assente un ritmo, nello scuro ignoto sotto la cattedra. Là elemosina pietà. Grida aiuto.

Questo tema non posso scriverlo. Posso darti però una notizia: da questa mattina mi crescono i seni.


Italian translation by Angela Tarantino

Balada ghetelor de lac

romeno | Svetlana Cârstean

Cînd sînt fericită nu scriu.

Cînd sînt fericită nu-mi trebuie alte jucării, nu-mi trebuie cărți, prăjituri, bărbați.

Astăzi mi s-au crăpat, pentru prima oară, ghetele de lac, ghetele mele cu care am bătutt drumurile atîția ani.

Una mai tare, cealaltă mai puțin. Dar pentru mine nu contează care s-a crăpat mai tare. Pentru mine ele sînt la fel. Le iubesc pe amîndouă la fel de mult. Același lucru se întîmplă și cu picioarele mele. Niciodată nu am făcut nici o diferențiere între ele. Ce i-am dăruit unuia, i-am dăruit și celuilalt. Și mi s-au supus în aceeași măsură. N-au existat certuri, disensiuni, remușcări, țipete. Doar cu mîinile am avut probleme. Aceste probleme au început pe la vîrsta de 12 ani. Întîmplător și fără nici o legătură, tot cam pe-atunci au început să-mi crească și sînii. Întîmplător și tot fără nici o legătură, sînul meu stîng a fost întotdeauna mai mic decît cel drept. Eram mai mult singură și ascultam în fiecare dimineață Buletinul hidrologic și cel mai tare îmi plăcea cînd auzeam lenivodezodiudaniubsomeșbestrant și tot așa. Atunci îmi luam mîinile, le așezam în fața mea și începeam să le vorbesc. Întîi calm, apoi din ce în ce mai tare. Pe cea dreaptă o chema Beatrice, nume frumos, pe cea stîngă, Alice, nume urît. Alice era proastă, rea, murdară, neascultătoare. Nu primea nimic de la mine, nici măcar o mîngîiere. Ba dimpotrivă uneori chiar o pocneam și îi spuneam să plece, obligînd-o să stea la spate. Beatrice era strălucitoare și nu mai are rost să-i enumăr calitățile. Beatrice era sufletul meu, o strîngeam la piept și îi spuneam cuvinte dulci, ne mîngîiam reciproc. O puneam să mă hrănească și să-mi scrie temele. Tîrziu de tot cînd m-am căsătorit, Alice a avut parte de o verighetă de aur pe inelarul ei. Și tot din acel moment, Beatrice a rămas destinată argintului și plasticului. Astăzi nu mai știu de Alice și Beatrice și nici pentru atunci nu pot băga mîna în foc dacă Alice o fi fost  mîna dreaptă și nu invers.


Cînd sînt fericită, nu scriu. Astăzi însă mi s-au crăpat pentru prima oară ghetele mele de lac. Una mai tare, alta mai puțin. Dar pentru mine nu contează. Eu le iubesc la fel de mult pe amîndouă. Nu m-am gîndit niciodată la ele ca fiind două, două lucruri, două ființe pentru care trebuie să am două gînduri diferite. Poate pentru că ele au făcut din mine una singură și poate pentru că, pe măsură ce am crescut și m-am maturizat, sufletul mi-a coborît încet-încet din mîini în picioare. Sufletul meu are culoarea vișinie.


Alice sau Beatrice? Nu mai contează. Nu mai vorbesc de mult cu mîinile mele. Singurătatea mea nu se mai măsoară în lungi conversații cu ele, ci în adîncimea inboxului meu gol. Acum Alice stă în fața computerului și îi scrie mesaje lui Beatrice sau poate invers, Beatrice lui Alice. Numele mele de scenă își pierd strălucirea în mijlocul pustiei, unde doar o pereche de ghete solide te pot conduce spre oază.

© Svetlana Cârstean
from: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audio production: Literaturwerkstatt Berlin 2012

La ballata degli stivaletti di vernice

italiano

Quando sono felice non scrivo.
Quando sono felice non ho bisogno di altri giocattoli, non ho bisogno di libri, dolciumi, uomini.
Oggi, per la prima volta, mi si sono squarciati gli stivaletti di vernice, gli stivaletti con cui ho battutto le strade per tanti anni.
Uno di più, l’altro di meno. Ma per me non conta chi si è squarciato di più. Per me sono uguali. Amo entrambi in egual misura molto. Lo stesso mi capita con i piedi. Non ho mai fatto differenza fra loro. Ciò che ho donato all’uno, ho donato anche all’altro. E sono stati miei sottoposti in egual misura. Non ci sono state liti, dissensi, rimorsi, urla. Solo con le mani ho avuto problemi. Questi problemi sono iniziati all’età di 12 anni. Per caso e senza alcuna relazione, all’incirca nello stesso periodo hanno iniziato a crescermi anche i seni. Per caso e anche stavolta senza alcuna relazione, il mio seno sinistro da sempre è più piccolo di quello destro. Il più delle volte ero sola e ogni mattina ascoltavo il Bollettino idrologico e mi piaceva tantissimo quando sentivo lenivodezodiumdaniubestrant e così via. Allora mi prendevo le mani, me le mettevo di fronte e incominciavo a parlare con loro. Prima con calma, poi via via più forte. La destra si chiamava Beatrice, bel nome, la sinistra, Alice, brutto nome. Alice era stupida, cattiva, sporca, disubbidiente. Da me non riceveva nulla, neppure una carezza. Anzi, al contrario, a volte la picchiavo finanche e le dicevo di andar via, obbligandola a starmi dietro la schiena. Beatrice era splendida e non ha più senso che ne enumeri le qualità. Beatrice era la mia anima, la stringevo al petto e le dicevo parole dolci, ci accarezzavamo a vicenda. Le permettevo di nutrirmi e scrivermi i compiti. Molto più tardi, quando mi sono sposata, l’anulare di Alice ha beneficiato di una vera d’oro. E d’allora in avanti, Beatrice è stata destinata all’argento e alla plastica. Oggi non so più di Alice e Beatrice e neppure per quel tempo potrei mettere la mano sul fuoco che Alice sia stata la mano destra e non il contrario.

Quando sono felice, non scrivo. Oggi però, per la prima volta, mi si sono squarciati gli stivaletti di vernice. Uno di più, l’altro di meno. Ma per me non conta. Amo entrambi in egual misura molto. Non li ho mai pensato come due, due cose, due creature per le quali devo avere due pensieri distinti. Forse perché loro hanno fatto di me un’unità e forse perché, nella misura in cui sono cresciuta e sono diventata adulta, la mia anima èscivolata lentamente dalle mani nei piedi. La mia anima ha il colore delle visciole.
Alice o Beatrice? Non conta più. Da molto non parlo più con le mie mani. La mia solitudine non si misura più in lunghe conversazioni con loro, ma nella profondità della mia casella di posta in arrivo vuota. Ora Alice sta di fronte al computer e scrive messaggi a Beatrice o forse il contrario. Beatrice ad Alice. I miei nomi di scena perdono il loro splendore in mezzo al deserto, dove solo un paio di solidi stivaletti possono condurti verso l’oasi.

Italian translation by Angela Tarantino