Eram astronom – mă zgâiam la aștri.
Cercetam necontenit cerul cu stelele sale, deși
ele vesteau mereu despre-un viitor depărtat ori
despre lucruri de demult, dar niciodată clar, fără înconjur,
despre ce mă interesa cu-adevărat.
În jurul păstorilor sclipitori pășteau
tihnit turme de stele pe nesfârșite
câmpii cerești de abanos;
în nopțile de vară, stele căzătoare
goneau printre ele ca niște câini de stână agili.
Apoi a izbucnit războiul.
M-a fript la inimă
să fiu nevoit să-mi vând
telescopul, cel mai bun din țară
(aș zice chiar: în cinci țări din jur nu găseai altul mai bun),
să-l vând pe-un preț de nimic; dar pe-atunci
n-aș fi obținut mare lucru pe el, căci trebuia modificat,
fiind pur și simplu prea performant
pentru a-l folosi în apărarea antiaeriană.
Eram, deci, silit să scap de el –
oricum mi l-ar fi confiscat,
astronomia fiind socotită capriciul unor privilegiați;
ce vesteau stelele se găsea cu prea mult timp în urmă
ori abia în viitorul depărtat –
despre dușman se spune, însă, că nu-i pretențios, îi e perfect
indiferent dacă-i spital sau moară, observator astronomic, teatru…
cea mai bună apărare-i atacul!
Serile de vară erau acum pline de vuietul avioanelor
și de urletul sirenelor,
proiectoarele măturau cerul
cu fascicule de lumină.
Din puținii bani primiți pe telescop
tocmai îmi cumpărasem arme și deprinsesem meșteșugul lor,
când tot atunci se-ncheie și pacea.
Lumea răsufla ușurată (trăise mai întâi în febra războiului,
apoi în aerul rarefiat al fricii și neființei,
iar acum, scăpată înc-odată la mustață, se îmbăta
cu-atâta pace); armele nu mai aveau căutare,
hrana, în schimb, era la mare preț, așadar m-am mutat
din ceruri pe pământ.
Firește, n-aveam cu ce să-mi cumpăr lotul
meu de pământ; eram bucuros fie și numai să
găsesc cumpărători pentru fierul vechi rămas din război.
Cu banii încropiți am arendat un petic de grădină (pomi fructiferi,
cam piperniciți și rari, atinși de schije de grenade, cei nou plantați
„rupți de la gură“); în plus, am cultivat în șiruri dichisite tot
soiul de verdețuri. Prima recoltă-a fost al naibii de săracă;
natura, cum se știe, n-o joci pe dește –
dividendele sforțărilor tale
nu le-ncasezi din început. În cel de-al doilea an
plantele rămase s-au pus treptat
pe treabă; firește că de la copăceii tineri
încă nu te puteai aștepta să dea roade. În cel de-al treilea
an, chiar înainte ca fructele să dea în pârg,
din nou: război.
Peste zi, fumul gros – biserici, păduri, rafinării de petrol în flăcări –
noaptea, lumini când sus, când jos: raid aerian.
Zi și noapte nu le mai deslușeam între ele, chiar și
anotimpurile ajunseseră otova; cumplite rănile
pe trupul pământului. – Cu arma-n mână
am luptat și eu și-am apărat tot ce-mi spuseseră
că trebuie apărat.
Și-am supraviețuit cumva – acum e iarăși pace…
Ce-am să fac de-aici mai departe, n-am habar.
– Nu-i exclus să nici nu mai existe vreodată o știință civilă.
                                                                                 Dar nu-mi pasă.
Și de-ar fi să nu mai privesc nicicând (e destul de probabil!)
printr-un telescop,
un lucru-i cert: chiar și cu ochiul liber, de-acum înainte
mă voi uita numai și numai la stele,
și nu la vreun chip omenesc ori la mugurii-ncolțind
în livadă, ba nici chiar la norii
care se-nfoaie în fața soarelui,
fiindcă numai ceea ce vestesc stelele –
deși nu mi-e de niciun folos iar
cât voi trăi, o știu bine, nu va fi nici adeverit,
nici infirmat, și-oricum nu privește defel
poporul de furnici din zilele noastre (ca, de altfel, nici pe mine) –
ei bine, numai asta-i cu-adevărat
ce mă interesează.