Cine am fost eu?

Am fost un băiețel singur căruia într-o zi i s-au împletit codițe și i s-au pus fundițe albastre și bentița de elastic pe cap.

Urechile îi erau roșii și dureroase de la elasticul care-i strîngea cu putere capul și de la pedepsele pe care i le dădea tatăl lui. El îi freca urechile între degetul mare și arătător așa cum ai freca o frunză uscată de mentă sau de busuioc sau o petală de trandafir ca s-o faci pudră și s-o pui la păstrare într-o punguță de hîrtie maro. Urechile ard, se înroșesc ca două petale de trandafir și băiețelul meu aude bine, din ce în ce mai bine, prea bine, pînă departe. Auzul lui se transformă într-un tunel în care sunetele și durerea sînt una și se rostogolesc ca niște mingi grele de plumb.

Am fost un băiețel căruia într-o zi au început să-i crească sînii.

Și astăzi băiețelul trebuie să scrie o compunere. Mîinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subțiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strînge tot mai mult, ajunge cît o sămînță de mac, apoi cu greu se rostogolește pînă la picioarele învățătorului care bat în neștire un ritm în întunericul necunoscut de sub catedră. Acolo cerșește milă. Strigă după ajutor.

Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuși să-ți dau o veste: de azi-dimineață îmi cresc sînii.

© Svetlana Cârstean
Extraído de: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Produção de áudio: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Wer war ich

Ich war ein einsamer kleiner Junge, dem man eines Tages Zöpfchen flocht und blaue Schleifchen und ein Haarreifchen auf den Kopf steckte.

Seine Ohren waren rot und taten weh vom Haargummi, das ihn kräftig am Kopf zwickte und von den Strafen, die ihm sein Vater gab. Er rieb ihm die Ohren zwischen Daumen und Zeigefinger wie man ein getrocknetes Blatt Minze oder Basilikum zerreibt, oder ein Rosenblütenblatt, das man zu Puder werden lassen und in einem braunen Papiertütchen aufheben will. Die Ohren brennen, sie werden rot wie zwei Rosenblätter und mein Junge hört gut, immer besser, zu gut, auf große Entfernung. Sein Gehör verwandelt sich in einen Tunnel, in dem die Geräusche und der Schmerz eins sind und umher rollen wie schwere Bälle aus Blei.

Ich war ein Junge, dem eines Tages Brüste zu wachsen begannen.
Und heute muss der Junge einen Aufsatz schreiben. Seine Hände riechen nach Knetstoff, sie haben große Tintenflecke entlang der dünnen, in transparente Haut geschlagenen Knochen, seine Seele zieht sich mehr und mehr zusammen, sie wird so klein wie ein Mohnsamen, kaum rollt sie bis vor die Füße des Lehrers, die zerstreut einen Rhythmus schlagen, bis in die unbekannte Dunkelheit unter dem Katheder. Dort fleht sie um Gnade. Schreit um Hilfe.

Diesen Aufsatz kann ich nicht schreiben. Ich kann dir aber eine Neuigkeit sagen: Seit heute Morgen wachsen mir Brüste.


Aus dem Rumänischen übersetzt von Eva Wemme