Cine am fost eu?

Am fost un băiețel singur căruia într-o zi i s-au împletit codițe și i s-au pus fundițe albastre și bentița de elastic pe cap.

Urechile îi erau roșii și dureroase de la elasticul care-i strîngea cu putere capul și de la pedepsele pe care i le dădea tatăl lui. El îi freca urechile între degetul mare și arătător așa cum ai freca o frunză uscată de mentă sau de busuioc sau o petală de trandafir ca s-o faci pudră și s-o pui la păstrare într-o punguță de hîrtie maro. Urechile ard, se înroșesc ca două petale de trandafir și băiețelul meu aude bine, din ce în ce mai bine, prea bine, pînă departe. Auzul lui se transformă într-un tunel în care sunetele și durerea sînt una și se rostogolesc ca niște mingi grele de plumb.

Am fost un băiețel căruia într-o zi au început să-i crească sînii.

Și astăzi băiețelul trebuie să scrie o compunere. Mîinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subțiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strînge tot mai mult, ajunge cît o sămînță de mac, apoi cu greu se rostogolește pînă la picioarele învățătorului care bat în neștire un ritm în întunericul necunoscut de sub catedră. Acolo cerșește milă. Strigă după ajutor.

Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuși să-ți dau o veste: de azi-dimineață îmi cresc sînii.

© Svetlana Cârstean
Extraído de: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Produção de áudio: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Qui he estat jo?




He estat un noiet sol a qui un dia li van fer trenes i li van posar llacets blaus i una goma elàstica al cap.

Tenia les orelles vermelles i adolorides per la goma que li apretava fortament el cap i pels càstigs que li posava el seu pare. Ell li fregava les orelles entre el dit gros i l'índex com si fregués una fulla seca de menta o d'alfàbrega o un pètal de rosa per fer-ne pols i conservar-la dins una bosseta de paper marró. Les orelles, cremen, enrogides com dos pètals de rosa i el meu noiet hi sent bé, cada cop millor, massa bé, fins la llunyania. La seva oïda es transforma en un túnel on els sons i el dolor són u i rodolen com unes pilotes pesades de plomb.

He estat un noiet a qui un dia li van començar a crèixer els pits.
I avui el noiet ha d'escriure una redacció. Les seves mans fan olor de plastilina, tenen grans taques de tinta resseguint els prims ossos embolicats en una pell finíssima, la seva ànima s'encongeix cada cop més, fins a ser una llavor de rosella, després, amb dificultat rodola fins als peus del mestre que porta un ritme infinit, en la foscor desconeguda de sota de la cadira. Allí pidola pietat. Clama ajuda.

Aquesta redacció no la puc escriure. Tot i així puc donar-te una notícia: des d'avui al matí em creixen els pits.


Catalan translation by Xavier Montoliu