Insomnia

Stau călare
pe locul dintre ziua de ieri și ziua de mîine,
pe iapa asta care nu-mi aparține
mie, nu eu o țesăl
și nu eu o hrănesc.
E străină de mine,
nu-i din oraș
și nu avem amintiri comune,
dar mă ține cu forța pe spatele ei,
al nopții care a trecut
și al zilei care nu prea vrea să vină.
Visul m-a scuipat afară
 cu putere
 cu ură
 ca pe un sîmbure
 ca pe un copil nedorit.
Și-am ajuns pe spatele acesta lucios
de pe care alunec
ca de pe o mîzgă,
însă nu cad.
Noaptea se agață de mine,
e o boare cu dinți mici,
îi înfige în piele și acolo rămîne.
Durerea nu e mare, doar continuă.
Tocurile nu înțeapă încă cimentul,
tramvaiele nu taie în felii reci aerul,
faptele zilei de mîine încă se coc,
stau acoperite cu cearceafuri mari de pînză
ca expozițiile nevernisate.

Noaptea, salamul e scos din galantar
și pus la loc tainic.
Lumea și salamurile ei se mută noaptea
altundeva.
La fel prăjiturile, care sînt sufletul meu.
Ar trebui și eu să fiu în altă parte
- trupul o carcasă goală
un galantar golit de cu seară
un recipient pe care nimeni
chiar nimeni
nu vrea să îl fure.

|nsă visul m-a scuipat în afară.
Sînt aici.
|ntre ziua care a fost și cea care va să vină.
Visul m-a scuipat în afară
ca pe un sîmbure tare, amar.
L-am lăsat în pace.
Era un vis urît.
Sau eu eram urîta.
|ntre ziua de ieri și cea de mîine e un spațiu îngust
ca între dulap și perete.
Stau cu spatele
la soarele de ieri,
la frica de ieri,
și cu fața la ceva care încă nu vrea să se deschidă.
Pe aceeași spinare mîzgoasă pînă cînd
tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul
și pornesc.

© Svetlana Cârstean
Extraído de: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Produção de áudio: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Insomnie

Je suis à cheval
sur cette zone entre le jour d’hier et le jour de demain
sur cette jument qui ne m’appartient pas
ce n’est pas moi qui l’étrille
et ce n’est pas moi qui la nourris.
Elle m’est étrangère,
elle n’est pas d’ici
et nous n’avons pas de souvenirs communs,
mais elle me tient avec force sur son dos,
celui de la nuit qui vient de passer
et du jour qui ne veut guère venir.
Le rêve m’a craché dehors
                avec puissance
                avec haine
                comme un pépin
                comme un enfant non désiré.
Et je suis arrivée sur ce dos étincelant
Sur lequel je glisse
comme sur de la boue,
mais je ne tombe pas.
La nuit s’accroche à moi,
c’est un zéphyr avec de petites dents,
il se plante dans la peau et y reste.
La douleur n’est pas grande, seulement continue.
Les talons n’ont pas encore mordu l’asphalte,
les tramways ne fendent pas l’air en tranches glaciales,
les événements du jour de demain mijotent encore,
ils sont recouverts de grands draps de toile,
des expositions non-inaugurées

La nuit, le saucisson est enlevé de la vitrine
et placé dans un endroit secret.
Le monde et ses saucissons déménagent la nuit
autre part.
Comme les gâteaux, mon âme.
Moi aussi, il faudrait que je sois ailleurs
- le corps – carcasse vide
une vitrine vide lorsque le soir arrive
un récipient que personne
vraiment personne
ne veut voler.

Mais le rêve m’a craché au dehors.
Je suis ici.
Entre le jour qui a été et celui qui viendra.
Le rêve m’a craché au dehors
Comme un pépin dur, amer.
Je l’ai laissé en paix.
C’était un mauvais rêve.
Ou bien était ce moi qui étais mauvaise.
Entre le jour d’hier et celui de demain il y a un espace étroit
comme entre l’armoire et le mur.
Je suis dos
au soleil d’hier,
à la peur d’hier,
et devant quelque chose qui ne veut toujours pas s’ouvrir.
Sur le même dos boueux jusqu’à ce que
les tramways, les talons, les ouvriers reçoivent le signal
et démarrent.

French translation by Fanny Chartres