Două

Mă gîndesc la burta mea mare, de femeie gravidă. Pe ea îmi odihneam
mîinile, cu ea împingeam oamenii în tramvaie, îmi făceam loc, găuream
aerul, eram parcă mai puternică decît el sau el era poate resemnat și
elastic. Mă gîndesc la burta mamei mele pe care niciodată n-am văzut-o,
nici într-o poză. Burta ei, cu mine în ea, rămîne un secret veșnic. Și cînd
îmi amintesc de ele, burta mea și burta ei devin două camere identice,
umbroase, cu storurile trase, unde se poate dormi pînă tîrziu. Două
camere cărora le știi fiecare pată de pe tavan, fiecare bubuliță din var,
fiecare desen pe care dungile subțiri de lumină îl proiectează de-a lungul
mobilelor, pereților și peste corpul tău. Și e ca în vis. Te miști în voie într-o
cameră, dar o vezi simultan și pe cealaltă de alături, poți trece din una în
alta fără să deschizi uși, fără să închizi în urma ta ferestre.


Cu mama mea în brațe, traversez în fugă aleea. O alee de jucărie. O alee
care urmează să fie colorată.
Stă cuibărită la pieptul meu, nu-i aud nici măcar respirația. Mă roagă din
priviri să nu-i dau drumul, să n-o scap cumva pe caldarîm printre
nimicurile pe care le calcă toată lumea cu picioarele.
Ar trebui să spun că e ușoară.
Dar nu, de fapt, ea e foarte grea, mă cocoșează. Îmi rupe mîinile.
Ar trebui să spun că e mică. Însă ea e mare, albă și rotundă. Fundul ei
molatec stă revărsat și imperturbabil lipit de coastele mele, îmi înfierbîntă
pielea.
Mama mea se lipește de mine. Corpul mi se zbîrcește într-o clipă.
Îmbătrînesc brusc atunci cînd îi văd pielea fadă, fără miros.
E albă, e mare. E peste mine.
E luna care mi-a coborît în brațe.
E rece, însă eu transpir.

Mă uit la mama mea. Cine sînt eu?


Mama mea nu transpiră.
Și face pipi fără zgomot. De zeci de ani, nu a mai vrut să audă cum cade
pipiul ei pe faianța imaculată a veceului. Mai întîi dă drumul la apă, în
chiuvetă, apa curge cu putere, nervoasă, stropește totul în jur, însă acoperă
orice alt sunet din încăpere. O apă rea, dar curată, limpede, fără miros.
Mirosul e al meu. Eu vin din urmă cu subsuorile lipite, închise pe
dinăuntru, ferecate, ca să nu fiu recunoscută. Sufletul ascuns în subsuorile
mele e insuportabil, duhnește. Mama mea nici măcar nu-l poate privi. Ea
mă trimite direct la baie.
Sînt cuminte și dau drumul la robinet, la maximum. O chiuvetă întreagă,
plină ochi cu apă, iată singurul dar adevărat pe care pot să i-l fac. De la o
vreme, nu mai suportă să-i audă nici pe alții cum fac pipi.
La sfîrșit trag de lanțul metalic al veceului. Ni se revarsă iarăși în auz
amîndurora apa zgomotoasă care curăță și amestecă mirosuri, culori,
inventează curcubee pe faianță și le duce mai departe, acolo unde nasurile,
nici ochii și nici buzele noastre nu ajung, acolo unde resturile noastre se
mișcă libere și neștiute de nimeni, cunoscînd un alt întuneric, alte tuburi,
alte recipiente, alte glasuri, alte încăperi. Fără piele sau oase sau gînduri.

© Svetlana Cârstean
Extraído de: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Produção de áudio: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Deux

Je pense à mon gros ventre, de femme enceinte. Sur lui, je reposais mes
mains, avec lui, je poussais les gens dans le tramway, je me faisais une
place, je perforais l’air, c’était comme si j’étais plus forte que lui ou était-
ce lui qui était résigné et flexible. Je pense au ventre de ma mère que je
n’ai jamais vue, pas même en photo. Son ventre, avec moi dedans, reste
un secret éternel. Et quand je me souviens d’eux, mon ventre et son
ventre deviennent deux chambres identiques, ombragées, avec les stores
baissés, où l’on peut dormir tard. Deux chambres dont on connaîtrait la
moindre tâche au plafond, la moindre cloque de chaux, le moindre dessin
que les minces rayons de lumière projettent le long des meubles, des murs
et sur ton corps. Et c’est comme dans un rêve. Tu te déplaces librement
dans une chambre, et simultanément tu vois aussi celle d’à côté, tu peux
passer de l’une à l’autre sans ouvrir de portes, ni fermer la fenêtre derrière
toi.

Ma mère dans les bras, je traverse l’allée en courant. Une allée de jeu.
Une allée continuant à être colorée.
Elle reste blottie sur ma poitrine, je n’entends même pas sa respiration.
Du regard, elle me supplie de ne pas l’abandonner, de ne pas la laisser
tomber sur le pavé avec les choses sans valeur sur lesquelles tout le
monde marche.
Il faudrait que je dise qu’elle est légère.
Mais non, en fait, elle est très lourde, elle me courbe. Elle me coupe les
mains.
Il faudrait que je dise qu’elle est petite. Mais elle est grande, blanche et
ronde. Ses fesses relâchées restent abondamment et imperturbablement
collées à mes côtes, elles me brûlent la peau.
Ma mère se colle à moi. Immédiatement, mon corps se ride. Je vieillis
brusquement en voyant sa peau fade, sans odeur.
Elle est blanche, elle est grande. Elle est sur moi.
C’est la lune qui est descendue dans mes bras.
Elle est froide, mais je transpire.

Je regarde ma mère. Qui suis-je ?

Ma mère ne transpire pas.
Elle fait pipi, sans bruit. Depuis dix ans, elle ne veut plus entendre le bruit
de son pipi tombant sur la faïence immaculée des toilettes. Elle tire
d’abord l’eau dans la cuvette, l’eau coule avec puissance, nerveuse,
éclaboussant tout autour d’elle, mais couvrant tous les autres bruits de la
pièce. Une mauvaise eau, mais propre, limpide, sans odeur.
L’odeur, c’est la mienne. J’arrive ensuite avec les aisselles collées,
fermées de l’intérieur, ferrées, pour ne pas être reconnue. L’âme caché
sous mes aisselles est insupportable, elle pue. Ma mère ne peut même pas
la regarder. Elle m’envoie directement à la salle-de-bain.

Je suis obéissante et j’ouvre le robinet, au maximum. Une cuvette entière,
pleine à ras bord, voilà le seul véritable cadeau que je peux lui faire.
Depuis quelque temps, elle ne supporte même plus le bruit des autres
quand ils font pipi.
A la fin, je tire la chaîne métallique des WC. De nouveau, l’eau bruyante
qui nettoie et mélange les odeurs, les couleurs, qui invente des arcs en
ciel sur la faïence et les emmène plus loin, là où aucun nez, aucun oeil et
aucune de nos bouches n’arrivent, là où nos restes se déplacent librement,
ignorés de tous, découvrant une autre obscurité, d’autres tuyaux, d’autres
récipients, d’autres voix, d’autres pièces; cette eau qui se déverse dans
nos oreilles à toutes les deux.  Sans peau ni os ni pensées.

French translation by Fanny Chartres