Două

Mă gîndesc la burta mea mare, de femeie gravidă. Pe ea îmi odihneam
mîinile, cu ea împingeam oamenii în tramvaie, îmi făceam loc, găuream
aerul, eram parcă mai puternică decît el sau el era poate resemnat și
elastic. Mă gîndesc la burta mamei mele pe care niciodată n-am văzut-o,
nici într-o poză. Burta ei, cu mine în ea, rămîne un secret veșnic. Și cînd
îmi amintesc de ele, burta mea și burta ei devin două camere identice,
umbroase, cu storurile trase, unde se poate dormi pînă tîrziu. Două
camere cărora le știi fiecare pată de pe tavan, fiecare bubuliță din var,
fiecare desen pe care dungile subțiri de lumină îl proiectează de-a lungul
mobilelor, pereților și peste corpul tău. Și e ca în vis. Te miști în voie într-o
cameră, dar o vezi simultan și pe cealaltă de alături, poți trece din una în
alta fără să deschizi uși, fără să închizi în urma ta ferestre.


Cu mama mea în brațe, traversez în fugă aleea. O alee de jucărie. O alee
care urmează să fie colorată.
Stă cuibărită la pieptul meu, nu-i aud nici măcar respirația. Mă roagă din
priviri să nu-i dau drumul, să n-o scap cumva pe caldarîm printre
nimicurile pe care le calcă toată lumea cu picioarele.
Ar trebui să spun că e ușoară.
Dar nu, de fapt, ea e foarte grea, mă cocoșează. Îmi rupe mîinile.
Ar trebui să spun că e mică. Însă ea e mare, albă și rotundă. Fundul ei
molatec stă revărsat și imperturbabil lipit de coastele mele, îmi înfierbîntă
pielea.
Mama mea se lipește de mine. Corpul mi se zbîrcește într-o clipă.
Îmbătrînesc brusc atunci cînd îi văd pielea fadă, fără miros.
E albă, e mare. E peste mine.
E luna care mi-a coborît în brațe.
E rece, însă eu transpir.

Mă uit la mama mea. Cine sînt eu?


Mama mea nu transpiră.
Și face pipi fără zgomot. De zeci de ani, nu a mai vrut să audă cum cade
pipiul ei pe faianța imaculată a veceului. Mai întîi dă drumul la apă, în
chiuvetă, apa curge cu putere, nervoasă, stropește totul în jur, însă acoperă
orice alt sunet din încăpere. O apă rea, dar curată, limpede, fără miros.
Mirosul e al meu. Eu vin din urmă cu subsuorile lipite, închise pe
dinăuntru, ferecate, ca să nu fiu recunoscută. Sufletul ascuns în subsuorile
mele e insuportabil, duhnește. Mama mea nici măcar nu-l poate privi. Ea
mă trimite direct la baie.
Sînt cuminte și dau drumul la robinet, la maximum. O chiuvetă întreagă,
plină ochi cu apă, iată singurul dar adevărat pe care pot să i-l fac. De la o
vreme, nu mai suportă să-i audă nici pe alții cum fac pipi.
La sfîrșit trag de lanțul metalic al veceului. Ni se revarsă iarăși în auz
amîndurora apa zgomotoasă care curăță și amestecă mirosuri, culori,
inventează curcubee pe faianță și le duce mai departe, acolo unde nasurile,
nici ochii și nici buzele noastre nu ajung, acolo unde resturile noastre se
mișcă libere și neștiute de nimeni, cunoscînd un alt întuneric, alte tuburi,
alte recipiente, alte glasuri, alte încăperi. Fără piele sau oase sau gînduri.

© Svetlana Cârstean
Extraído de: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Produção de áudio: Literaturwerkstatt Berlin 2012

Två

Jag tänker på min stora mage, en gravid kvinnas. På den vilade jag mina

händer, med den knuffade jag människor på spårvagnarna, med den tog

jag mig fram, jag trängde igenom luften, det var som om jag var starkare

än den, eller så var det kanske den som var elastisk och resignerad. Jag

tänker på min mammas mage som jag aldrig såg, inte ens på ett enda foto.

Hennes mage, med mig inuti, förblir en evig hemlighet. Och när jag

minns dem blir min mage och hennes mage två identiska rum, skuggiga,

med rullgardinerna nerdragna, där man kan sova till sent. Två rum där du

känner till minsta fläck i taket, minsta skavank i tapeten, minsta mönster

som de smala ljusstrimmorna reflekterar på möblerna, på väggarna och på

din kropp. Och det är som i en dröm. Du tar dig ledigt in i ett rum, men

samtidigt ser du också det bredvid, du kan ta dig från det ena till det andra

utan att öppna dörrarna, utan att stänga fönstren bakom dig.


Med min mamma i armarna korsar jag springande allén. En allé av

leksaker. En allé som ska färgläggas.

Hon är hopkurad mot mitt bröst, jag hör inte ens hennes andning. Med

blicken ber hon mig att inte släppa taget om henne, att inte låta henne

falla ner på trottoaren, ner till det obetydliga som alla trampar på.

Jag borde säga att hon är lätt.  

Men nej, i själva verket är hon mycket tung, hon gör mig krokig. Hon gör

sönder mina armar.  

Jag borde säga att hon är liten. Men hon är stor, vit och rund. Hennes

slappa rumpa förblir översvämmad och orubbligt fastklistrad vid mina

revben, bränner min hud. Min mamma klistrar fast sig fast vid mig. Min

kropp rynkar plötsligt ihop sig. Jag åldras bryskt när jag ser hennes fadda

och luktlösa hud.

Hon är vit, hon är stor. Hon är över hela mig.

Det är månen som gått ner i mina armar.  

Hon är kall, men jag, jag svettas.


Jag tittar på min mamma. Vem är jag?


Min mamma svettas inte.

Och hon kissar ljudlöst. Sedan årtionden har hon inte längre velat höra

hur hennes kiss träffar toalettens fläckfria porslin. Hon vrider först upp

vattnet i handfatet, vattnet forsar starkt, nervöst, skvätter ner allt omkring

henne, täcker över alla andra ljud i rummet. Ett elakt vatten, men rent,

klart, luktlöst.  

Lukten är min. Jag kommer bakifrån med armhålorna fastklistrade,

stängda inifrån, låsta, för att inte bli igenkänd. Själen, dold i mina

armhålor, är outhärdlig, den stinker. Min mamma kan inte ens titta på

den. Hon skickar mig raka vägen till badrummet.

Jag är lydig och jag sätter på kranen till max. Ett helt handfat fyllt till

brädden, det är den enda sanna gåva jag kan ge henne. Sedan en tid kan

hon inte ens längre stå ut med ljudet av andras kiss.

På slutet drar jag i toalettens metallkedja. Återigen svämmar vattnet in i

bådas vår hörsel, det högljudda vattnet som renar och blandar lukter,

färger, bildar regnbågar på porslinet, och bär dem längre, dit varken

näsorna, ögonen eller våra läppar når, där våra lämningar rör sig fritt,

okända för alla, upptäcker ett annat mörker, andra vattenledningar, andra

behållare, andra röster, andra rum. Utan hud, varken ben eller tankar.

Översättning av Athena Farrokhzad
Publicerade i Skruvstödsblomman (Rámus, 2013)
© Rámus & Athena Farrokhzad