Claudia Doroholschi, Dana Crăciun
romeno
The Ice Hotel
I’m going back to the ice hotel,
this time under a false name
as I need to stay there again.
I’ll stand in the entrance hall,
marvelling at this year’s design,
loving the way it can’t be the same
because ice melts and all here is ice –
the walls, the ceiling, the floor,
the seats in the lobby, the bed.
Not that I lay on naked ice,
but on the skins of reindeers,
piled high, as on a sled.
First, though, I went to the bar –
no beer, only vodka –
and I met my sculptor there,
or I should say, my ice sculptor
whose pieces were on display
in every room in the ice hotel,
and who told me his name was Thor.
We stood in that ice-blue light
swapping whisper after whisper,
drinking vodka after vodka
till we agreed to go to bed,
and neither of us slept that night.
Let me tell you about that bed –
ice pillars, two foot high,
each with a lit candle on top,
and wedged in the middle of each
the four corners of an ice sheet
three, maybe four inches thick.
On this the pelts were laid,
then the Polar Survival bag
that the two of us climbed inside.
Next morning, over Arctic char,
he offered me any sculpture
but which could I take home?
And I didn’t want to go home
but I went. Now I’m going back –
back to the latest ice hotel
with its blue ice, its silence,
its flickering candlelight,
its sculptures I can claim.
Extraído de: Sanctuary
London : Jonathan Cape, 2004
Produção de áudio: 2006, M.Mechner / Literaturwerkstatt Berlin
HOTELUL DE GHEAŢĂ
Mă-ntorc acum la hotelul de gheaţă,
de astă dată sub un nume fals
căci trebuie să stau acolo din nou.
Am să mă opresc la intrare
şi-am să admir decorul acestui an
încîntată că nu poate fi niciodată la fel
căci gheaţa se topeşte şi totul aici e gheaţă –
pereţii, tavanul, podeaua
scaunele din hol, patul.
Nu m-am culcat însă direct pe gheaţă,
ci pe piei de ren clădite
una peste alta, ca pe o sanie.
Prima dată însă m-am dus la bar,
unde nici urmă de bere, doar votcă,
şi acolo l-am întîlnit pe sculptor,
sau mai precis, pe sculptorul în gheaţă
ale cărui lucrări erau expuse
în toate camerele din hotel
şi care mi-a spus că îl cheamă Thor.
Am rămas în lumina aceea albastră
schimbînd şoaptă după şoaptă,
bînd votcă după votcă
pînă ce-am hotărît să ne retragem
şi în noaptea aceea n-am dormit nici unul.
Dar să vă spun mai bine despre pat –
stîlpi de gheaţă de jumătate de metru
fiecare c-o lumînare aprinsă în vîrf,
şi, înfipte în mijlocul fiecăruia,
cele patru colţuri ale cearceafului de gheaţă
de şapte, poate opt, centimetri grosime.
Peste acesta erau întinse pieile
şi sacul de dormit în care-ai rezista şi la pol
şi în care ne-am vîrît amîndoi.
A doua zi dimineaţă, mîncînd somon arctic,
mi-a spus să-mi aleg ce sculptură voiam
dar pe care-aş fi putut să o iau acasă?
Şi nu voiam să mă duc acasă
dar m-am dus. Şi acum mă întorc
la cel mai recent hotel de gheaţă
cu gheaţa sa albastră, cu tăcerea sa,
cu lumînările-i licărind,
cu sculpturile pe care le pot revendica.