Vasile Leac
inbox
inbox
.Oricît m-am străduit nu am găsit o formulă mai potrivită – e drept, nici nu am depus în sensu ăsta eforturi uriaşe – aşa că îţi scriu în grabă, în scurta pauză de aerisire a camerelor:
Dragul meu Răsfăţat Durduliu,
dintre toate promisiunile pe care mi le-ai făcut – şi zău, sînt o droaie – doar una ai dus-o pînă la capăt. Nu mă deranjează faptul că eşti un afurisit umflat cu atenţii, dar nici nu pot spune că sînt o norocoasă cu un individ de teapa ta. În final o să afle toţi c-o urăşti pe Alina şi – ţineţi-vă bine! – că în fiecare joi dimineaţa îţi înfunzi urechile cu staniol, că le răspunzi celor care te privesc (ştii tu la ce mă refer, la păcătoasele tale de maţe) cu: Nu. Sînt doar zvonuri. O să urlu în gura mare…of, nici nu mai ştiu cu ce să încep: Cu Maica Domnului de la oglinda retrovizoare? Sau cu Cina cea de taină văzută din spate? (ideea asta cu Cina cea de taină văzută din spate mi-a plăcut). Cînd mă gîndesc la tine mă simt ridicolă şi amărîtă ca o bandă scoci pentru oameni zgîrciţi. Dacă te pricepi la calculatoare nu înseamnă că eşti un băieţaş deştept aşa cum crezi tu. Cînd te-am întrebat: cu ce-i mai presus ortodoxia decît coca cola? Răspunsul tău a venit cu întîrziere, şi atît de încet l-ai spus de parcă ai fi fost botezat într-o biserică gonflabilă. Nu zic că nu ai şi tu momente cînd eşti simpatic, însă degeaba, momentele astea mai mult te ocolesc. Am impresia că pentru tine nesimţirea este o stare de confort. Să ştii, vorbesc serios, dacă nu-ţi duci pînă la capăt promisiunile, într-o bună zi am să te las baltă – tîmpitule! şi n-o să mai fie timp, nici pentru regrete, nici pentru altceva. De data asta sînt cît se poate de serioasă.
Cu nelinişte,
Inima ta tristă şi depravată.
