Când dimineaţa radiografiază noaptea cu raze X,
de-abia dacă e vizibil un schelet:
oase albe de peşte lăsate în nisipul alb.
Ce pisică a fost pe aici ca să-şi satisfacă
gustul pentru carnea în culorile curcubeului?

Vreau să spun: ce animăluţ de casă
cu colţi încovoiaţi am păstrat, fără să ştim,
ghemuit în cap?

Ciclopul clipeşte în peştera lui ca o orbită goală.
Carneţelul de lângă pat e tăcut.
Totuşi, dungile lui îi alarmează
pe vânătorii de fosile ai zorilor şi pe cei ce pescuiesc
rămăşiţele hainelor unor bărbaţi descompuşi
pentru nasturii lor de sidef.

În buzunarul secret, harta comorii rămâne neschimbată,
dar peisajul se schimbă.
În întuneric nu e nimic pentru care ar merita să sapi:
mica mimează aurul şi un întreg vârtej sclipitor
prin orele ghemuite în sălaşul leului, unde materia rece
e digerată lent dincolo de storurile coastelor.
E-o vreme de brontozauri.

Bile grele de biliard se rostogolesc
pe masa de disecţie,
iar printr-o felie subţire dintr-un fruct tropical,
fâşii de lumină de temperatura corpului
fac să apară constelaţii de piatră,

pe care o tradiţie în mod straniu necontestată
le dă nume precum “Enciclopedia”, “Dalta de gheaţă”,
“Uniciclul” sau “Noaptea Vastă”. O, Noapte Vastă,

între labele cui
sunt o minge uzată
ce sare?