Indrė Valantinaitė

The dying bee flew
through the window.

It rolled around on its back
as if having fun.

Twitching legs:
little segments, claws,
and hairs all aquiver.

It sent all possible signs
to my heart –
asking to be put
out of misery.

I stood and watched.
Feckless.

I felt its pain –
more and more.
Feckless.

Finally, I took
a heavy book
in my hands.

Too late.
Its struggle came to an end.

Gentle guilt
wafted over me
as its soul flew by.

I laid the husk
onto a peony throne.
Until the wind comes
to say goodbye.

Surev mesilane lendas

aknast sisse.

Püherdas selili
justkui mürades.

Jalakesed tõmblesid,
ta liigesed, küünised,
karvakesed värelesid.

Saatis kõikvõimalikke
signaale mu südamesse
paludes
mult halastust.

Seisin ja vaatasin.
Ei raatsinud.

Tundsin ta valu
üha tugevamini.
Kuid ei raatsinud.

Lõpuks võtsin
kätte
raske raamatu.

Ei suutnud.
Ta visklemine lakkas.

Leebe süü
hoovas minusse
lendu tõusnud hingest.

Asetasin ta kesta
pojengitroonile.
Kuniks tuul tuleb
hüvasti jätma.

Albina pe moarte

zbură pe geam.

Se rostogolea pe spate
de parcă se distra.

Picioare în convulsie:
segmente mici, gheare
și fire de păr toate tremurând.

Trimitea către inima mea
toate semnalele posibile-
cerea să fie mântuită.

Stăteam și priveam.
Nemișcat.

Îi simțeam durerea-
din ce în ce mai mult.
Nemișcat.

Într-un final, am luat
o carte grea
în mână.

Prea târziu.
Strădania a luat sfârșit.

Un ușor sentiment de vină a tresărit în mine
În timp ce sufletu-i zbura lin.

Am așezat rămășițele
pe tronul unui bujor.
Până când va veni vântul
să își ia rămas bun.