Cândva, eram două fire firave de iarbă 
crescând împreună.
O fetiță trecu pe lângă noi și se opri să te culeagă 
să-i fii alături în joc.

Și cine și-ar putea imagina
un gol atât de adânc
într-un fir de iarbă
legănându-se într-o boare?

M-am trezit alergând ca vântul
pentru a te prinde din urmă.

Aveam brațe puternice
pentru a te ține strâns la piept
când ne vom întâlni în sfârșit.

Am învățat să vorbesc
pentru a-ți mărturisi
cât de mult mi-ai lipsit.

M-au mistuit bolile copilăriei
pentru ca tot răul din mine
să se scurgă odată cu sudoarea febrei.

Am cedat într-o dimineață,
și mi-am permis să îmbrac
o nouă cămașă de noapte.

Albă, albă
Ca zăpada ce acoperă totul
încât nici țipănie de om sau animal
n-a reușit să lase vreo urmă.

În acea dimineață, prin fereastră,
contemplam reflecția uitării.

Febra dispăruse,
și complet refăcută,
tânjam să mă joc.

Am întins mâinile spre păpușile mele-
dorind mai multe
și mai noi.

Nu mi-am amintit visul
despre firele firave de iarbă
până azi.