Svetlana Cârstean
Insomnia
Insomnia
Stau călare
pe locul dintre ziua de ieri și ziua de mîine,
pe iapa asta care nu-mi aparține
mie, nu eu o țesăl
și nu eu o hrănesc.
E străină de mine,
nu-i din oraș
și nu avem amintiri comune,
dar mă ține cu forța pe spatele ei,
al nopții care a trecut
și al zilei care nu prea vrea să vină.
Visul m-a scuipat afară
cu putere
cu ură
ca pe un sîmbure
ca pe un copil nedorit.
Și-am ajuns pe spatele acesta lucios
de pe care alunec
ca de pe o mîzgă,
însă nu cad.
Noaptea se agață de mine,
e o boare cu dinți mici,
îi înfige în piele și acolo rămîne.
Durerea nu e mare, doar continuă.
Tocurile nu înțeapă încă cimentul,
tramvaiele nu taie în felii reci aerul,
faptele zilei de mîine încă se coc,
stau acoperite cu cearceafuri mari de pînză
ca expozițiile nevernisate.
Noaptea, salamul e scos din galantar
și pus la loc tainic.
Lumea și salamurile ei se mută noaptea
altundeva.
La fel prăjiturile, care sînt sufletul meu.
Ar trebui și eu să fiu în altă parte
- trupul o carcasă goală
un galantar golit de cu seară
un recipient pe care nimeni
chiar nimeni
nu vrea să îl fure.
|nsă visul m-a scuipat în afară.
Sînt aici.
|ntre ziua care a fost și cea care va să vină.
Visul m-a scuipat în afară
ca pe un sîmbure tare, amar.
L-am lăsat în pace.
Era un vis urît.
Sau eu eram urîta.
|ntre ziua de ieri și cea de mîine e un spațiu îngust
ca între dulap și perete.
Stau cu spatele
la soarele de ieri,
la frica de ieri,
și cu fața la ceva care încă nu vrea să se deschidă.
Pe aceeași spinare mîzgoasă pînă cînd
tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul
și pornesc.