Alexandru Al. Şahighian 
Translator

on Lyrikline: 3 poems translated

from: hungarian to: romanian

Original

Translation

Több gondosságot, ha agrártámogatás kéne!

hungarian | Sándor Tatár

                                                                     Hommage à Bonaventura

A földgolyót, nagytiszteletű Kertész Uram, egészen
belepte már a civilizáció nevű penész,
s a férgek, igen, de mennyire, a férgek is
furkálóznak benne, nemigen hatolva ugyan mélyebbre
a héjánál, de annál észvesztőbb szaporaságban
nyüzsögnek a felszínén – bár irtják egymást
megátalkodott-derekasan, most már ennek ellenére mindenütt
van belőlük légiónyi.
Csak ahol ez elhanyagolt (mostoha)gyümölcs
héja kékes és vizenyős, ott elviselhetőbb a féregsűrűség
(ámbár nem intakt ez a vizenyő sem: a sós tócsákban
hajóroncsok).
Hát ez, kedves Jehova, a biogazdálkodás átka.
Egyáltalán: a laissez faire engedékenysége (vagy tán
a közönyösség, ha nem egyenesen
a kaján cinizmus?!) meg bírja bosszulni magát.
Hadd hozzuk szíves tudomására: Nem fejőstehén
az égi kassza, hogy az önhibájukból (már akár a
szakértelem hiánya az ok, akár alapjaiban hibás
maga a koncepció is) bajba jutott gazdáknak
mindegyre csak a hónuk alá nyúljon!
Azt javaslom, szép csendben felejtsük el ezt a
balul kiütött projektet a „föld”-del; ha jót akar, ne próbáljon
ennek a rendbehozására pénzt szerezni. – Töviről-hegyire
el kéne mesélnie, hogy mást ne mondjak,
hogy miképp jutott ennyire ebek harmincadjára.
Hát annyira tiszta Kertész Uram lelkiismerete!?
Abszurdum! Sétáljon és kontempláljon nyugodtan
a kert más részein, és süssön ki valami újat.
Elhiszem, hogy zavarja, amíg még létezik, a „föld”,
ez a corpus delicti, de ne törődjön vele, és (főleg)
ne próbálja meg eltüntetni; azon rajta veszthet.
Higgye el, ez a rothadozó gyümölcs
nem húzza már sokáig.
Legyen ő a betanulás selejtje. A tanulópénz.

© Sándor Tatár
from: Litera, Első nyilvánosság, 2004 április 5.
http://www.litera.hu/hirek/tatar-sandor-versei
Audio production: Petőfi Irodalmi Múzeum, 2016

Mai multă circumspecție în solicitarea de subvenții agrare sporite!

romanian

                                                        Hommage à Bonaventura

Mucegaiul civilizației, preastimate domnule Grădinar, năpădește
de-acum întreg globul pământesc,
ba și viermii, da, viermii înșiși, rod din el, și încă cum;
chiar dacă abia de pătrund prin scoarță,
se-nghesuie la suprafața lui puzderii și parapuzderii
dintre ei – ce-i drept, se masacrează și între ei cu o destoinicie obtuză,
dar sunt legiune,
pretutindeni.
Doar acolo unde coaja poamelor degradate, lăsate-n paragină e
albăstrie și umedă, doar acolo densitatea viermăraiei e suportabilă
(deși nici acest edem nu-i câtuși de puțin intact: epave
în băltoace saline).
Dar, iubite Doamne, vezi bine că ăsta-i blestemul biozburdălniciei.
Și-n general: vastitatea lui laissez-faire (ori poate
indiferența, de nu cumva un cinism răutăcios?!)
se mai și răzbună.
Ne-ngăduim să-L informăm pe Domnul de următoarele:
Cerul nu-i vacă de muls, iar fermierul ajuns
din proprie vină (indiferent dacă din incompetență ori printr-o strategie
fundamental greșită) într-o situație critică nu trebuie să se mai aștepte
că i se va da o mână de ajutor!
Propun ca acest proiect eșuat, „Pământul“,
să fie dat uitării pe-ascuns; iar dacă vreți să
preveniți mai-răul, să nu-ncercați în niciun caz
să faceți rost de bani pentru un plan de redresare. – Dar dacă totuși,
îmi permit să spun că trebuie neapărat lămurit cu tot dinadinsul, cum de-a fost
cu-adevărat posibil ca întreaga poveste s-ajungă un ditamai fiasco.
Oare domnul Grădinar are cugetul chiar atât de curat!?
Mă tem că nu! – Dar poate veți face o plimbare tocmai în
celălalt capăt al grădinii și născociți ceva complet nou.
Vă cred, cum nu, Vă deranjează că „Pământul“ există
atât timp cât el mai există,
acest corpus delicti, dar nu Vă bateți capul, și (mai ales)
nu căutați să-l înlăturați din lume; s-ar putea ca asta
să Vă fie fatal.
Credeți-mă, această poamă mucezită
o va sfârși curând.
S-o considerăm drept rebutul produs în orice proces de învățare.
Drept taxa de ucenicie.

În românește de Alexandru Al. Șahighian după traducerea germană a lui Ron Winkler

P.I.A.C.

hungarian | Sándor Tatár

Mérjen a stanicliba, legyen szíves,
húsz deka megbocsátást.
Az mindig jól jön.
Már elkövetett s még ezután megvalósítandó
erkölcsi vásottságok (!) esetére is.
Igen, persze, hagyja csak nyugodtan.
Lehet valamivel hosszabb.

A mentségeket ide rakta ki,
látom, legelőre. - Nem, egy szóval se mondom,
hogy ne lennének olcsók. Szinte
gyanúsan jól néznek ki ezért az árért;
az embernek eszébe jutnak az intelmek
a génmanipulált élelmiszerekről.
Nem, ugyan-ugyan! Tényleg csak úgy
általánosságban mondom.
Viszont most nincs szükségem rá, úgyhogy
köszönöm, nem.

…Látom, van megváltása is.
Hogy primőr? Ja, látom az árán.
Meg - ha nem veszi zokon - eléggé
zöldnek is látom. - Jó, lehet, hogy a
szőlő savanyú, merthogy a bukszám a lapos.
No, akárhogyan is; talán
majd legközelebb.

© Sándor Tatár
from: Bejáró művész
Budapest: Orpheusz, 2007
Audio production: Petőfi Irodalmi Múzeum, 2016

P.I.A.Ț.Ă.

romanian

Fiți bun și cântăriți-mi din iertarea ceea
la vreo două sute de grame, vă rog.
E totdeauna bine să ai în stoc niscai iertare,
chiar și-n cazul micilor derapaje (!) morale
deja comise ori care abia mai urmează.
E bine, lăsați așa, poate fi și ceva mai mult.

Cum văd, justificările se află aici,
în față, foarte la îndemână. Nu, nu
pot să zic că-s prea scumpe, e cert.
La prețul ăsta arată chiar suspect de bine.
Doar ni se atrage tot timpul atenția
asupra alimentelor manipulate genetic.
Nu, nu, nici gând!
Ziceam și eu așa.
Dar pentru moment nu-mi trebuie,
vă mulțumesc.

Văd c-aveți și oarece mântuire.
E bio, zău? La prețul ăsta, cu siguranță.
Nu vă supărați că vă spun, dar îmi pare
nițel necoaptă. – Păi atunci, mai
bine să mă satur cu mere acre, câtă
vreme nu-s în franci; dar oricum,
poate altădată.

În românește de Alexandru Al. Șahighian după traducerea germană a lui Orsolya Kalász și Monika Rinck

„Háború és béke”

hungarian | Sándor Tatár

Csillagász voltam.
Fáradhatatlanul kémleltem az eget, a csillagokat
- noha mindegyre a messzi jövőről beszéltek
vagy a távoli múltról; soha közvetlenül
a „rám tartozóról”.
Egy-egy fényes pásztor körül,
a végtelen ében mezőkön
békésen legeltek a csillagnyájak;
nyáresteken, mint fürge terelőkutyák, cikáztak el
köztük a hullócsillagok.
Aztán kitört a háború.
Vérzett a szívem, amikor
el kellett kótyavetyélnem a távcsövemet,
a legjobb távcsövet az országban
(szerintem öt ország legjobb távcsövét),
amely akkor nem sokat ért:
túl jó volt ahhoz, hogy átalakítás nélkül
használhassa a légvédelem.
De muszáj volt túladnom rajta
- nem kétséges, hogy úgyis elkobozták volna;
úri huncutságnak számított a csillagászat,
túlságosan is messzi múltról vagy
távoli jövőről beszéltek a csillagok -
az ellenség, úgymond, nem válogat:
kórház, malom, színház, obszervatórium…
s legjobb védekezés a támadás.
A nyárestek repülőgéprobajjal teltek meg
és szirénavijjogással,
erős reflektorcsóvák
pásztázták az eget.
Mire fölfegyverkeztem távcsövem siralmas árából,
s megtanultam a fegyverekkel bánni,
kitört a béke.
Az emberek föllélegeztek (előbb a háború
lázában, majd a félelem s a nihil légritka terében,
most pedig, ím, a béke, a megmenekített élet
mámorában éltek); a fegyvereknek
nem volt keletjük; annál inkább
az ennivalónak - leköltöztem hát
az égből a földre.
Persze saját darab földet nem volt miből
vennem; örültem, ha beolvasztás céljára
megvették tőlem a háborús kacatot.
Kis földet tudtam bérelni, itt-ott elpusztult,
repesz-szaggatta gyümölcsöst („számtól vonva el” kipótoltam),
s takaros sorokat ültettem konyhakertiekből.
Az első évi termés silányka volt még;
a természetet nem lehet dróton rángatni -
nem háramolhat vissza rögtön
a törődés kamata. Második évben
kezdték már megemberelni
magukat a megmentett növények,
a friss telepítésű gyümölcsfáknak persze
nem lehetett még hozamuk.
Harmadévre, mielőtt még
a termés beérhetett volna: újra háború.
Nappal füst - égő templomok, erdők, olajfinomítók -
éjjel fények fönt, fények lent: légitámadások.
A napszakok összekeveredtek, sőt egymásba mosódtak
még az évszakok is. Iszonyú sebek
a föld testén. - Azzal védtem magam
meg amiről azt mondták, hogy védjem,
amit a hadsereg adott.
Túléltem valahogy, s most megint béke (…) van.
Magam sem tudom még, mihez kezdek.
- Talán nem is lesz soha többé civil tudomány.
                                             Nem érdekel.
Ha nem fogok is (amiként valószínű, hogy nem fogok)
soha többé távcsőhöz ülni,
bizonyos, hogy mostantól szabad szemmel is
csakis és egyedül a csillagokat fogom nézni;
soha többé az emberek arcát, a kipattanó
rügyeket sem a gyümölcsfákon, s még csak a nap előtt
pöffeszkedő felhőket sem többé soha -
mert csak az,
amiről a csillagok beszélnek: aminek saját életemben
nem látom semmi hasznát, aminek sem igazolódását,
sem cáfolatát meg nem érem; ami e mai hangya-népre
(közöttük magamra) nem vonatkozik; egyedül csakis ez
az, mi rám tartozik.

© Sándor Tatár
Audio production: Petőfi Irodalmi Múzeum, 2016

„Război și pace“

romanian

Eram astronom – mă zgâiam la aștri.
Cercetam necontenit cerul cu stelele sale, deși
ele vesteau mereu despre-un viitor depărtat ori
despre lucruri de demult, dar niciodată clar, fără înconjur,
despre ce mă interesa cu-adevărat.
În jurul păstorilor sclipitori pășteau
tihnit turme de stele pe nesfârșite
câmpii cerești de abanos;
în nopțile de vară, stele căzătoare
goneau printre ele ca niște câini de stână agili.
Apoi a izbucnit războiul.
M-a fript la inimă
să fiu nevoit să-mi vând
telescopul, cel mai bun din țară
(aș zice chiar: în cinci țări din jur nu găseai altul mai bun),
să-l vând pe-un preț de nimic; dar pe-atunci
n-aș fi obținut mare lucru pe el, căci trebuia modificat,
fiind pur și simplu prea performant
pentru a-l folosi în apărarea antiaeriană.
Eram, deci, silit să scap de el –
oricum mi l-ar fi confiscat,
astronomia fiind socotită capriciul unor privilegiați;
ce vesteau stelele se găsea cu prea mult timp în urmă
ori abia în viitorul depărtat –
despre dușman se spune, însă, că nu-i pretențios, îi e perfect
indiferent dacă-i spital sau moară, observator astronomic, teatru…
cea mai bună apărare-i atacul!
Serile de vară erau acum pline de vuietul avioanelor
și de urletul sirenelor,
proiectoarele măturau cerul
cu fascicule de lumină.
Din puținii bani primiți pe telescop
tocmai îmi cumpărasem arme și deprinsesem meșteșugul lor,
când tot atunci se-ncheie și pacea.
Lumea răsufla ușurată (trăise mai întâi în febra războiului,
apoi în aerul rarefiat al fricii și neființei,
iar acum, scăpată înc-odată la mustață, se îmbăta
cu-atâta pace); armele nu mai aveau căutare,
hrana, în schimb, era la mare preț, așadar m-am mutat
din ceruri pe pământ.
Firește, n-aveam cu ce să-mi cumpăr lotul
meu de pământ; eram bucuros fie și numai să
găsesc cumpărători pentru fierul vechi rămas din război.
Cu banii încropiți am arendat un petic de grădină (pomi fructiferi,
cam piperniciți și rari, atinși de schije de grenade, cei nou plantați
„rupți de la gură“); în plus, am cultivat în șiruri dichisite tot
soiul de verdețuri. Prima recoltă-a fost al naibii de săracă;
natura, cum se știe, n-o joci pe dește –
dividendele sforțărilor tale
nu le-ncasezi din început. În cel de-al doilea an
plantele rămase s-au pus treptat
pe treabă; firește că de la copăceii tineri
încă nu te puteai aștepta să dea roade. În cel de-al treilea
an, chiar înainte ca fructele să dea în pârg,
din nou: război.
Peste zi, fumul gros – biserici, păduri, rafinării de petrol în flăcări –
noaptea, lumini când sus, când jos: raid aerian.
Zi și noapte nu le mai deslușeam între ele, chiar și
anotimpurile ajunseseră otova; cumplite rănile
pe trupul pământului. – Cu arma-n mână
am luptat și eu și-am apărat tot ce-mi spuseseră
că trebuie apărat.
Și-am supraviețuit cumva – acum e iarăși pace…
Ce-am să fac de-aici mai departe, n-am habar.
– Nu-i exclus să nici nu mai existe vreodată o știință civilă.
                                                                                 Dar nu-mi pasă.
Și de-ar fi să nu mai privesc nicicând (e destul de probabil!)
printr-un telescop,
un lucru-i cert: chiar și cu ochiul liber, de-acum înainte
mă voi uita numai și numai la stele,
și nu la vreun chip omenesc ori la mugurii-ncolțind
în livadă, ba nici chiar la norii
care se-nfoaie în fața soarelui,
fiindcă numai ceea ce vestesc stelele
deși nu mi-e de niciun folos iar
cât voi trăi, o știu bine, nu va fi nici adeverit,
nici infirmat, și-oricum nu privește defel
poporul de furnici din zilele noastre (ca, de altfel, nici pe mine) –
ei bine, numai asta-i cu-adevărat
ce mă interesează.

În românește de Alexandru Al. Șahighian după traducerea germană a lui Paul Kárpáti