într-o zi, am văzut o pasăre împăiată aruncată lângă ghena de gunoi
am văzut-o și am uitat-o, dar ea nu m-a uitat, ba chiar a început să se țină după mine -
oricând și oriunde aș fi mers, cu oricine m-aș fi întâlnit, dădeam peste pasărea aceea zdrențăroasă

la început, mă prefăceam că nu o văd
n-are decât să mi se tot arate, îmi ziceam, ce-mi pasă – în fond, nu-mi ciripește în cap, nu mă ciugulește

dar apoi s-a obrăznicit, a început să apară nu numai în locuri publice -
printre studenți, cursanți sau pietoni -
ci și printre prieteni, cocoțându-se chiar și pe capetele celor dragi

ca atare, am încercat să o iau cu frumosul, s-o întreb - ce faci aici și ce vrei?
dar chestia aia împăiată s-a ghemuit tăcută acolo unde era,
apoi s-a cocoțat pe capul tatălui meu care mă privea fără să înțeleagă
tată - am șoptit eu – ai o pasăre pe cap!
dar el a dat din mână, știți, ca și când ar fi zis – ei, mare lucru -

din acel moment, am început să văd creatura împăiată și în vis
situația era fără ieșire: de-abia dormeam, de-abia mâncam, de-abia existam
și o vedeam mereu, încremenită în aceeași poziție, mută, jerpelită
începusem să cred că zâmbea, dar pasărea împăiată își bătea joc de mine,
așa că, într-un final, am prins-o și am izbit-o cu toată puterea de un perete care însă s-a dovedit
a nu fi fost perete, ci oglindă.

atunci am văzut pentru prima dată o pasăre zburând
în oglindă