Mă gîndesc la burta mea mare, de femeie gravidă. Pe ea îmi odihneam
mîinile, cu ea împingeam oamenii în tramvaie, îmi făceam loc, găuream
aerul, eram parcă mai puternică decît el sau el era poate resemnat și
elastic. Mă gîndesc la burta mamei mele pe care niciodată n-am văzut-o,
nici într-o poză. Burta ei, cu mine în ea, rămîne un secret veșnic. Și cînd
îmi amintesc de ele, burta mea și burta ei devin două camere identice,
umbroase, cu storurile trase, unde se poate dormi pînă tîrziu. Două
camere cărora le știi fiecare pată de pe tavan, fiecare bubuliță din var,
fiecare desen pe care dungile subțiri de lumină îl proiectează de-a lungul
mobilelor, pereților și peste corpul tău. Și e ca în vis. Te miști în voie într-o
cameră, dar o vezi simultan și pe cealaltă de alături, poți trece din una în
alta fără să deschizi uși, fără să închizi în urma ta ferestre.

Cu mama mea în brațe, traversez în fugă aleea. O alee de jucărie. O alee
care urmează să fie colorată.
Stă cuibărită la pieptul meu, nu-i aud nici măcar respirația. Mă roagă din
priviri să nu-i dau drumul, să n-o scap cumva pe caldarîm printre
nimicurile pe care le calcă toată lumea cu picioarele.
Ar trebui să spun că e ușoară.
Dar nu, de fapt, ea e foarte grea, mă cocoșează. Îmi rupe mîinile.
Ar trebui să spun că e mică. Însă ea e mare, albă și rotundă. Fundul ei
molatec stă revărsat și imperturbabil lipit de coastele mele, îmi înfierbîntă
pielea.
Mama mea se lipește de mine. Corpul mi se zbîrcește într-o clipă.
Îmbătrînesc brusc atunci cînd îi văd pielea fadă, fără miros.
E albă, e mare. E peste mine.
E luna care mi-a coborît în brațe.
E rece, însă eu transpir.

Mă uit la mama mea. Cine sînt eu?

Mama mea nu transpiră.
Și face pipi fără zgomot. De zeci de ani, nu a mai vrut să audă cum cade
pipiul ei pe faianța imaculată a veceului. Mai întîi dă drumul la apă, în
chiuvetă, apa curge cu putere, nervoasă, stropește totul în jur, însă acoperă
orice alt sunet din încăpere. O apă rea, dar curată, limpede, fără miros.
Mirosul e al meu. Eu vin din urmă cu subsuorile lipite, închise pe
dinăuntru, ferecate, ca să nu fiu recunoscută. Sufletul ascuns în subsuorile
mele e insuportabil, duhnește. Mama mea nici măcar nu-l poate privi. Ea
mă trimite direct la baie.
Sînt cuminte și dau drumul la robinet, la maximum. O chiuvetă întreagă,
plină ochi cu apă, iată singurul dar adevărat pe care pot să i-l fac. De la o
vreme, nu mai suportă să-i audă nici pe alții cum fac pipi.
La sfîrșit trag de lanțul metalic al veceului. Ni se revarsă iarăși în auz
amîndurora apa zgomotoasă care curăță și amestecă mirosuri, culori,
inventează curcubee pe faianță și le duce mai departe, acolo unde nasurile,
nici ochii și nici buzele noastre nu ajung, acolo unde resturile noastre se
mișcă libere și neștiute de nimeni, cunoscînd un alt întuneric, alte tuburi,
alte recipiente, alte glasuri, alte încăperi. Fără piele sau oase sau gînduri.