Pentru că fiecare are nevoie de un loc spaţios, de pereţi
de sprijin, de o casă
                ce se înalţă din ei.

Acolo şi Jacasser e stăpân,
orăşean, oferă
cu braţele deschise un pahar unui prieten,
fără teamă de trădare,
o sticlă întreagă dacă e nevoie
                şi e.

Noaptea târziu, prietenul
atârnă în cui pe perete
Jacasser se trezeşte şi-şi aduce aminte,
o iurtă ar fi o casă mai uşoară,
doar în sălbăticie ai prieteni adevăraţi,
fiecare casă e o închisoare,
casa din piatră e un alias pentru moarte.

Numai de vânturile din stepă s-au rezemat strămoşii,
                de golul spaţiului.