„Sunt sătulă să mă simt vinovată”, spui,
„La tine e război, dar eu trăiesc în Elveția,
înțelegi?”

Un târg de Crăciun undeva în inima Europei.
Decojim castane coapte și suflăm să ne răcorim degetele.
Pașnicele zile din preajma Ajunului.
Cineva cântă „Hallelujah” cu voce subțirică,
altcineva taie și-mparte crenguțe de vâsc,
alții se-nfruptă din cârnați.

„Serios acum!” –
și te-nroșești până-n vârful unghiilor, până la rădăcina părului,
de parcă soarele-n asfințit ar fi inundat păduricea
cu lumina lui ruginită.

Dulcea mea colegă, pe care de-abia o cunosc.
Avem aceeași vârstă și semănăm,
dar suntem atât de diferite.
Pentru câteva zile, de-a lungul unui festival de poezie,
țesem conversații pe teme pline de importanță, desfacem
împreună ghemul de cuvinte,
căutăm o ieșire din labirintul întrebărilor noastre –
o ieșire ce nu există.

„Știi, aici suntem vinovați de tot, vinovați față de toți”,
continui,
simțindu-te cu totul epuizată.
„Când intri-ntr-o casă, nu uita să-ți scoți pălăria,
să te speli pe mâini, să-ți ceri scuze pentru trecutul colonial
sau pentru războaiele altora...”

Spui – îmi pare rău, și eu spun, la rândul meu – îmi pare rău.

Un elefant într-un magazin de porțelanuri,
un soldățoi într-un carnaval brueghelian,
și eu am obosit să mă simt vinovată.

Dar soarele strălucește, iar noi umblăm prin mulțime
și stropi de vin fiert sar din paharele noastre,
roșii și lipicioși.

Nu știm că peste câteva zile
vor fi noi bombardamente-n Alep
și atentate teroriste la Istanbul
și Berlin, la un târg de Crăciun,
secerând câteva zeci de vieți.

Vei spune „O, Doamne”, și eu voi spune „O, Doamne”,
citind știrile pe monitor.

Linia frontului e întotdeauna mai aproape decât pare –
dar nu, tu și cu mine nu suntem vinovate pentru asta,
înțelegi?