Angela Tarantino

italienisch

Balada ghetelor de lac

Cînd sînt fericită nu scriu.

Cînd sînt fericită nu-mi trebuie alte jucării, nu-mi trebuie cărți, prăjituri, bărbați.

Astăzi mi s-au crăpat, pentru prima oară, ghetele de lac, ghetele mele cu care am bătutt drumurile atîția ani.

Una mai tare, cealaltă mai puțin. Dar pentru mine nu contează care s-a crăpat mai tare. Pentru mine ele sînt la fel. Le iubesc pe amîndouă la fel de mult. Același lucru se întîmplă și cu picioarele mele. Niciodată nu am făcut nici o diferențiere între ele. Ce i-am dăruit unuia, i-am dăruit și celuilalt. Și mi s-au supus în aceeași măsură. N-au existat certuri, disensiuni, remușcări, țipete. Doar cu mîinile am avut probleme. Aceste probleme au început pe la vîrsta de 12 ani. Întîmplător și fără nici o legătură, tot cam pe-atunci au început să-mi crească și sînii. Întîmplător și tot fără nici o legătură, sînul meu stîng a fost întotdeauna mai mic decît cel drept. Eram mai mult singură și ascultam în fiecare dimineață Buletinul hidrologic și cel mai tare îmi plăcea cînd auzeam lenivodezodiudaniubsomeșbestrant și tot așa. Atunci îmi luam mîinile, le așezam în fața mea și începeam să le vorbesc. Întîi calm, apoi din ce în ce mai tare. Pe cea dreaptă o chema Beatrice, nume frumos, pe cea stîngă, Alice, nume urît. Alice era proastă, rea, murdară, neascultătoare. Nu primea nimic de la mine, nici măcar o mîngîiere. Ba dimpotrivă uneori chiar o pocneam și îi spuneam să plece, obligînd-o să stea la spate. Beatrice era strălucitoare și nu mai are rost să-i enumăr calitățile. Beatrice era sufletul meu, o strîngeam la piept și îi spuneam cuvinte dulci, ne mîngîiam reciproc. O puneam să mă hrănească și să-mi scrie temele. Tîrziu de tot cînd m-am căsătorit, Alice a avut parte de o verighetă de aur pe inelarul ei. Și tot din acel moment, Beatrice a rămas destinată argintului și plasticului. Astăzi nu mai știu de Alice și Beatrice și nici pentru atunci nu pot băga mîna în foc dacă Alice o fi fost  mîna dreaptă și nu invers.


Cînd sînt fericită, nu scriu. Astăzi însă mi s-au crăpat pentru prima oară ghetele mele de lac. Una mai tare, alta mai puțin. Dar pentru mine nu contează. Eu le iubesc la fel de mult pe amîndouă. Nu m-am gîndit niciodată la ele ca fiind două, două lucruri, două ființe pentru care trebuie să am două gînduri diferite. Poate pentru că ele au făcut din mine una singură și poate pentru că, pe măsură ce am crescut și m-am maturizat, sufletul mi-a coborît încet-încet din mîini în picioare. Sufletul meu are culoarea vișinie.


Alice sau Beatrice? Nu mai contează. Nu mai vorbesc de mult cu mîinile mele. Singurătatea mea nu se mai măsoară în lungi conversații cu ele, ci în adîncimea inboxului meu gol. Acum Alice stă în fața computerului și îi scrie mesaje lui Beatrice sau poate invers, Beatrice lui Alice. Numele mele de scenă își pierd strălucirea în mijlocul pustiei, unde doar o pereche de ghete solide te pot conduce spre oază.

© Svetlana Cârstean
Aus: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audioproduktion: Literaturwerkstatt Berlin 2012

La ballata degli stivaletti di vernice

Quando sono felice non scrivo.
Quando sono felice non ho bisogno di altri giocattoli, non ho bisogno di libri, dolciumi, uomini.
Oggi, per la prima volta, mi si sono squarciati gli stivaletti di vernice, gli stivaletti con cui ho battutto le strade per tanti anni.
Uno di più, l’altro di meno. Ma per me non conta chi si è squarciato di più. Per me sono uguali. Amo entrambi in egual misura molto. Lo stesso mi capita con i piedi. Non ho mai fatto differenza fra loro. Ciò che ho donato all’uno, ho donato anche all’altro. E sono stati miei sottoposti in egual misura. Non ci sono state liti, dissensi, rimorsi, urla. Solo con le mani ho avuto problemi. Questi problemi sono iniziati all’età di 12 anni. Per caso e senza alcuna relazione, all’incirca nello stesso periodo hanno iniziato a crescermi anche i seni. Per caso e anche stavolta senza alcuna relazione, il mio seno sinistro da sempre è più piccolo di quello destro. Il più delle volte ero sola e ogni mattina ascoltavo il Bollettino idrologico e mi piaceva tantissimo quando sentivo lenivodezodiumdaniubestrant e così via. Allora mi prendevo le mani, me le mettevo di fronte e incominciavo a parlare con loro. Prima con calma, poi via via più forte. La destra si chiamava Beatrice, bel nome, la sinistra, Alice, brutto nome. Alice era stupida, cattiva, sporca, disubbidiente. Da me non riceveva nulla, neppure una carezza. Anzi, al contrario, a volte la picchiavo finanche e le dicevo di andar via, obbligandola a starmi dietro la schiena. Beatrice era splendida e non ha più senso che ne enumeri le qualità. Beatrice era la mia anima, la stringevo al petto e le dicevo parole dolci, ci accarezzavamo a vicenda. Le permettevo di nutrirmi e scrivermi i compiti. Molto più tardi, quando mi sono sposata, l’anulare di Alice ha beneficiato di una vera d’oro. E d’allora in avanti, Beatrice è stata destinata all’argento e alla plastica. Oggi non so più di Alice e Beatrice e neppure per quel tempo potrei mettere la mano sul fuoco che Alice sia stata la mano destra e non il contrario.

Quando sono felice, non scrivo. Oggi però, per la prima volta, mi si sono squarciati gli stivaletti di vernice. Uno di più, l’altro di meno. Ma per me non conta. Amo entrambi in egual misura molto. Non li ho mai pensato come due, due cose, due creature per le quali devo avere due pensieri distinti. Forse perché loro hanno fatto di me un’unità e forse perché, nella misura in cui sono cresciuta e sono diventata adulta, la mia anima èscivolata lentamente dalle mani nei piedi. La mia anima ha il colore delle visciole.
Alice o Beatrice? Non conta più. Da molto non parlo più con le mie mani. La mia solitudine non si misura più in lunghe conversazioni con loro, ma nella profondità della mia casella di posta in arrivo vuota. Ora Alice sta di fronte al computer e scrive messaggi a Beatrice o forse il contrario. Beatrice ad Alice. I miei nomi di scena perdono il loro splendore in mezzo al deserto, dove solo un paio di solidi stivaletti possono condurti verso l’oasi.

Italian translation by Angela Tarantino