Fanny Chartres
französisch
Cine am fost eu?
Am fost un băiețel singur căruia într-o zi i s-au împletit codițe și i s-au pus fundițe albastre și bentița de elastic pe cap.
Urechile îi erau roșii și dureroase de la elasticul care-i strîngea cu putere capul și de la pedepsele pe care i le dădea tatăl lui. El îi freca urechile între degetul mare și arătător așa cum ai freca o frunză uscată de mentă sau de busuioc sau o petală de trandafir ca s-o faci pudră și s-o pui la păstrare într-o punguță de hîrtie maro. Urechile ard, se înroșesc ca două petale de trandafir și băiețelul meu aude bine, din ce în ce mai bine, prea bine, pînă departe. Auzul lui se transformă într-un tunel în care sunetele și durerea sînt una și se rostogolesc ca niște mingi grele de plumb.
Am fost un băiețel căruia într-o zi au început să-i crească sînii.
Și astăzi băiețelul trebuie să scrie o compunere. Mîinile lui miros a plastilină, au pete mari de cerneală de-a lungul oaselor subțiri învelite în piele străvezie, sufletul lui se strînge tot mai mult, ajunge cît o sămînță de mac, apoi cu greu se rostogolește pînă la picioarele învățătorului care bat în neștire un ritm în întunericul necunoscut de sub catedră. Acolo cerșește milă. Strigă după ajutor.
Această compunere nu pot să o scriu. Pot totuși să-ți dau o veste: de azi-dimineață îmi cresc sînii.
Aus: Floarea de menghină
Bucuresti: Editura Cartea Românească, 2008
Audioproduktion: Literaturwerkstatt Berlin 2012
Qui ai-je été?
J’ai été un petit garçon solitaire qui un jour s’est fait des nattes et s’est mis des petits rubans bleus et un bandeau élastique dans les cheveux.
Ses oreilles étaient rouges et douloureuses à cause de l’élastique qui lui serrait la tête et des punitions que lui donnaient son père. Il lui frottait les oreilles entre le majeur et l’index comme il aurait frotté une feuille de menthe séchée ou de basilic ou une pétale de rose pour en faire de la poudre et la conserver en lieu sûr dans un petit sachet de papier marron. Les oreilles brûlent, elle rougissent comme deux pétales de rose et mon petit garçon entend bien, de mieux en mieux, trop bien, trop loin. Son ouie se transforme en un tunnel dans lequel les sons et la douleur ne font qu’un et roulent comme de lourdes balles de plomb.
J’ai été un petit garçon dont les seins, un jour, ont commencé à pousser.
Et aujourd’hui le petit garçon doit écrire une composition. Ses mains sentent l’odeur de plastiline, elles sont couvertes de grandes tâches d’encre entourant des os fins enveloppés d’une peau diaphane, son âme se serre toujours plus, une graine de pavot arrive, puis roule péniblement, jusqu’aux pieds de l’instituteur qui bat un rythme, inlassablement, sous l’obscurité inconnue de la chaire. Ici, il demande pitié. Il appelle à l’aide.
Cette composition, je ne peux l’écrire. Je peux cependant t’annoncer une nouvelle : depuis ce matin mes seins ont poussé.