Erik Lindner

1. Um was es geht ist nur dass es irgendwie stimmt,
die Möglichkeit Teil zu sein, zu einer Gruppe,
einer Gesellschaft zu gehören. Menschen
die sich umziehen zwischen niedrigen Hecken
und Stacheldraht am Dünenrand.

Spielkarten fallen auf ein Handtuch im Sand,
der Proviant abgedeckt im Korb,
die verbuddelte Flasche der Schnapsbrennerei
wo einer von uns gearbeitet hat an dem Tag.
Wir rennen wie alle ins Meer

und wieder zurück, klopfen Schuhe aus am Fußweg,
umarmen was in jedem Gespräch ungesagt bleibt
beim Abschied und finden uns untröstlich wenn
in einer Tram der Fahrer die Haltestellen
für den einzigen Fahrgast ausruft.

1. Si tratta soltanto di questo, che qualcosa torni
la possibilità di essere un elemento, di appartenere
ad una compagnia, un insieme. Gente
che si cambia tra cespugli bassi
accanto al ferro spinato al limite della duna.

Carte da gioco cadono su un asciugamano nella sabbia
le provviste coperte da strofinacci in un cestino di vimini
una bottiglia sepolta della distilleria
dove uno di noi ha lavorato quel giorno.
Corriamo come tutti verso il mare

e ritorniamo, sbattiamo le scarpe sul sentiero
abbracciamo ciò che in ogni discorso è omesso
al momento dell’addio e ci sentiamo disperati se
sul tram il conducente annuncia le fermate
all’unico passeggero.

1. What matters is just that it’s somehow right
the chance to be a component, to belong
to a company, a collection. People
who get changed between the low hedges
and the barbed wire at the dune’s edge.

Playing cards fall on a towel in the sand,
provisions under cloths in a wicker basket,
a dug-in bottle from the distillery
where one of us has worked that day.
We run like everyone else to the sea

and back again, tap sand from shoes on the footpath,
embrace what’s left out in every conversation
when we part and know we’re desolate when
the driver of a tram calls out his stops
to the solitary passenger.

Contează doar că este oarecum echitabil
să ai şansa de a fi o componentă, de a aparţine
unei companii, unui grup. Oameni
care se schimbă între gardurile joase
şi sârma ghimpată de la marginea dunei.

Cărţi de joc cad pe un prosop întins pe nisip,
proviziile sub pânzele unui coş de răchită,
o sticlă dezgropată din distileria
unde unul dintre noi a lucrat în acea zi.
Alergăm la fel ca toţi ceilalţi spre mare

şi înapoi, ne scuturăm nisipul de pe pantofi pe potecă,
îmbrăţişăm ceea ce se lasă deoparte în orice conversaţie
când ne despărţim şi ne simțim abandonaţi când
vatmanul unui tamvai strigă opririle
către pasagerul singuratic.

1. De lo que se trata no es más que de que sea cierto,
la posibilidad de ser un elemento, de pertenecer
a una compañía, a un conjunto. Gente
cambiándose entre los ligustros bajos
y el alambrado al borde de las dunas.

Naipes que caen sobre una toalla en la arena,
las provisiones bajo paños en un cesto de mimbre,
una botella enterrada de una destilería
donde ese día uno de nosotros ha trabajado.
Corremos como todo el mundo hacia el mar

y volvemos, nos sacudimos los zapatos en la senda,
abrazamos lo que en toda conversación se omite
al despedirnos y nos sabemos desconsolados cuando
en un tranvía el conductor anuncia las paradas
a su único pasajero.